Dreptul Mediului

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1 Scurt istoric al evoluției înconjurător

În natură toate sunt legate de toate.

Aceste enunț surprinde faptul că ecosfera se prezintă ca o amplă și complicată rețea de legături reciproce, că intre diferitele organisme vii, între specii, populații, indivizi și mediul lor fizico-chimic există nenumărate raporturi de interdependență. Se întâlnesc în structura ecosferei unități funcționale de bază ce sunt alcătuite din componente aflate în interacțiune, astfel încât orice modificare a uneia dintre ele se va răsfrânge asupra întregului ecosystem, iar schimbarea acesteia va antrena modificări notabile în sistemele cu care se afla în relație. Cât timp nu intervin din exterior factori perturbabili, fiecare ecosystem dispune de mijloace adecvate unui comportament cibernetic care-i permite sa reacționeze corespunzător la orice modificări calitative și cantitative ale elementelor sale. Fiecare ecosistem are o capacitate de autoreglare, care poate fi utilizata numai in măsura în care nu este suprasolicitată. Când presiunea care se exercita asupr ecosistemului este superioară mijloacelor sale de autoreglare, sistemul se va prăbuși inevitabil, antrenând prăbușirea în lanț a tuturor sistemelor din jur. Totul trebuie s ducă undeva. Această aserțiune exprima ideea că în virtutea caracterului indestructibil al substanței și energiei, orice produs al naturii sau activitații omului se regăsește în structura sau procesele ce caracterizeză sistemele angrenate în anumite cicluri funcționale. Dacă e vorba de produse de proveniență naturală, acestea vor fi asimilate și transformte corespunzător de celelalte verigi care alcătuiesc un lanț trofic. Prin urmare, în natură nimic nu este de prisos, totul își gasește utilizarea cuvenită datorită relațiilor stabilite in timp.

Aceasta lege acționează și în cazul activitaților umane, dar efectele vor fi cu totul altele. Una din principalele cause ale actualei crize ambientale rezidă în faptul că mari cantități de substanțe u fost extrase din pământ, transformte și eliminate in mediu, neținându-se seama de faptul ca totul trebuie să ducă undeva.

Natura se pricepe cel mi bine. Principiul acesta surprinde armoniile naturii și faptul că structura optima tuturor corelațiilor funcționale existente in natură este rezultatul nenumaratelor încercări (experimentale) în urma cărora au fost selectate si păstrate cele ce s-au dovedit a fi mai adecvate ansamblului și componentelor acestuia. În natură nicio substanța organică nu este sintetizată decât dacă există posibilități pentru descompunerea ei, asugurandu-se reciclarea.

Nimic nu se dobândește pe degeaba. Enunțul acesta trimite la legile economiei și reactualizeaza semnificația conferita ecologiei, aceea de știință a gospodăririi naturii de către ea însăși. Aceasta lefe sintetizeaza celelalte trei legi și ne avertizează că tot ce se obține într-o parte, corespunde compensațiilor în altă parte, astfel încât nu se poate sustrage nimic din componența unui sistem fără a pune ceva corespunzător in loc. (după N. Bobică, Elemente de ecologie si Dreptul mediului înconjurător, Editura Fundației Chemarea, Iasi, 1994)

Noțiunea de mediu și protecția sa

Una dintre noțiunile fundamentale care stau la baza ecologiei este noțiunea de mediu, care, fiind susceptibila de reglementare juridică, a devenit o ramura importanta a dreptului.

Noțiunea de mediu este considerată ca fiind totalitatea condițiilor energetice, fizice și biologice acre înconjoară o ființă sau grupurile de ființe și cu care acestea se găsesc în relații permanente de schimb.

Pe lângă noțiunea de mediu, în numeroasele lucrări de specialitate, se mai folosesc și expresiile:

-mediu biologic;

-mediu ambiant;

-mediu uman.

În acceptarea sa riguroasă, mediul circumscrie ansamblul factorilor biologici în conjuctura cărora activitatea umana a provocat modificări profunde, de cele mai multe ori ireversibile. Tendința generală este de a include în componența mediului, alături de elemente naturale și cele create de om. Acest aspect a fost avut în vedere și de legiuitorul roman, care consideră că mediul este ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusive valorile materiale și spirituale. Putem spune că termenul de legislație ecologică este mai larg decât cel de legislație pentru ocrotirea naturii, incluzând în sfera sa și întreaga ambianță ecolică în cadrul căreia se desfășoară toate activitațile socio-umane. În viziune politică, ocrotirea naturii devine o condiție indispensabilă pentru progresul social. Realitațile contemporane pun în evidență faptul că ideea de politică ecologică trebuie să dobândească aceeași importanță ca politica economică.

Politica mediului are ca scop :

-menținerea și ameliorarea factorilor naturali;

-dezvoltarea valorilor naturale ale țarii;

-asigurarea unor condiții de viață si muncă cât mai bune generațiilor prezente și viitoare.

Protecția mediului se realizeaza prin utilizarea rațională a resurselor naturale, prin prevenirea și combaterea poluării și a efectelor dăunătoare inclusive cu ajutorul unor mijloace de drept. Legea protecției mediului, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2005, modificată și aprobată prin Legea nr.265/2006, prevede că factorii naturali supuși protecției juridice sunt:

-aerul;

-apele;

-solul;

-subsolul;

-pădurile;

-orice altă vegetație terestră și acvatică;

-rezervațiile și monumentele naturale.