Drepturile Copilului

INTRODUCERE

După istoricul francez Phillippe Aries întelegerea copilăriei, cel putin până la vârsta de 7 ani, ca stadiu distinct al evolutiei ideologice a persoanei, ca perioadă care necesită grijă si asistentă specială, s-a cristalizat surprinzător de târziu în constiinta comună, abia în Europa secolelor XV-XVIII. Într-un studiu publicat la începutul deceniului sapte, P.Aries aprecia că în societatea medievală ideea de copilărie nu a existat, asa cum o percepem acum, lipsea cu desăvârsire, pentru că de îndată ce depăsea stadiul de dependentă biologică, copilul intra direct în societatea adultilor. Copiii nu puteau fi deosebiti de adulti deoarece erau îmbrăcati la fel, se comportau la fel si erau integrati în acelasi tip de activităti sociale. Erau întâmpinati si tratati ca „adulti în miniatură”

Individualizarea copilăriei ca stadiu distinct s-a realizat printr-un proces lent în cadrul căruia institutionalizarea educatiei a avut un rol esential. Studiile si cercetările sociologice subliniază că întelegerea copilăriei nu poate fi detasată de contextul concret al societătilor si grupurilor sociale, de practicile si traditiile cresterii copiilor, de normele si valorile atasate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ si institutiile implicate, etc.

Într-un studiu asupra nasterii conceptului de copilărie în Anglia, H.Hendrick identifica, în ordine cronologică, o serie de constructe successive începând cu copilul-fabrică (factory-child), copilul delincvent, copilul scolar, copilul psihomedical si copilul bunăstării (welfare-child). Fiecare “tip de copilărie” a fost sanctionat prin acte normative speciale care au reglementat diferite forme de asistentă si protectie comunitară.

Interesul pentru copil ca fiinţă umană cu drepturi depline este unul din principalele aporturi ale secolului XX la evoluţia umanităţii. Nimic nu apare ca fiind mai firesc pentru un secol pe care la inceputurile sale Helen Key îl anunţa ca fiind “secolul copilului”, decât numeroasele dezbateri şi discuţii referitoare la natura drepturilor ce trebuiau asociate copilului şi copilăriei.

A existat o unanimă recunoaştere a nevoii speciale de protecţie a copilului datorită vulnerabilităţii sale în raport cu societatea. Vulnerabilitatea a fost interpretată prioritar în legătură cu anumite incapacităţi, prin urmare copilul a fost mai curând tratat ca obiect al actelor de caritate decât ca o fiinţă umană individuală, cu propriile sale drepturi. Elaborarea deciziilor cu privire la copil a avut loc de cele mai multe ori în absenţa copilului.

După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată atenţia lumii. În 1924, Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva. În 1959, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia drepturilor copilului.

Spre sfârşitul anilor ‘60, s-a pus accentul pe ideea drepturilor de participare ale copilului. Mai mulţi lideri de opinie au susţinut că şi copii au competenţele necesare pentru a lua decizii în privinţa problemelor importante din viaţa lor şi că ar trebui lăsaţi să participe la luarea acestor decizii.

În cea de-a doua jumătate a secolului XX a început să crească gradul de înţelegere a nevoilor psihologice ale copiilor şi recunoaşterea copilăriei ca o valoare în sine. În acelaşi timp, a apărut evident faptul că, uneori, interesul copiilor este diferit de cel al protectorilor săi – mulţi copii fiind supuşi unor tratamente inacceptabile în chiar famiile lor.

Documentele O.N.U. relevă că si acum la începutul mileniului trei situatia copilului în lume nu este deloc una fericită. Astfel, jumătate din săracii lumii sunt copii; milioane de copii mor în fiecare an din cauza unor boli sau suferă din cauza calitătii apei potabile si a conditiilor sanitare improprii; peste opt milioane si-au pierdut mamele sau ambii părinti ca urmare a maladiei SIDA; peste 250 milioane de copii din toată lumea muncesc în situatii uneori periculoase si în conditii de exploatare; peste trei sute de mii de copii sunt soldati în conflictele armate de pe glob; 15 milioane de copii din tările în curs de dezvoltare mor din cauza foametei; 131 de milioane de copii nu merg la scoală, fiind victimele analfabetismului, prostitutiei, consumului de droguri, cersetoriei, traficului ilegal de persoane, abandonului de familie si, uneori, sunt chiar autorii unor acte de terorism. În societatea modernă toti vorbesc de drepturile copilului si le codifică în acte normative, în timp ce un copil moare de foame, de frig sau de boală, o dată la patru minute. Prin intermediul cooperării internationale, tările subdezvoltate si în curs de dezvoltare, printre care si România, beneficiază de asistentă tehnico-stiintifică si financiară, în domeniul implementării si protectiei copilului si a copilăriei.

Toate aceste constatări au exercitat presiuni pentru elaborarea unei convenţii care să plece de la nevoile reale şi specifice ale copilului şi să trateze independent drepturile copilului mai curând decât să le includă în drepturile omului.

La 20 noiembrie 1989 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite adoptă cele 54 de articole ale Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Aceasta a intrat în vigoare în septembrie 1991 şi a fost ratificată de majoritatea ţărilor din lume, cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Somaliei.

La nivel national, în special în deceniul care a urmat ratificării Conventiei Natiunilor Unite în materie, statele s-au văzut nevoite să adopte diferite măsuri legislative si politici sociale menite să amelioreze situatia copiilor. În unele tări, între care si România au fost create institutii specializate la nivel national si local menite să monitorizeze implementarea si respectarea drepturilor copilului. La nivelul lor lucrează zeci de mii de specialisti în domeniu, si se alocă importante sume de bani din bugetele nationale sau din surse internationale. S-au dezvoltat programe de parteneriat stat - organisme private – nationale si internationale – în acelasi scop, al ameliorării protectiei drepturilor copilului.