Dunărea

Introducere

Fluviul Dunărea, a purtat la diferite popoare şi în diferite timpuri diverse nume:

Cel dintâi nume, cel pe care trebuie să-I fi avut la Egipteni, care au cunoscut pentru prima oară fluviul până la izvoare, este ISTROS. După Egipteni, Fenicienii au fost printre cei dintâi care au poposit la gurile sale, se pare în epoca bronzului, şi I-au numit: PHISON. Totuşi cel dintâi nume purtat sigur de Dunare este ISTROS, denumire cunoscută la Traci şi apoi la Greci.

Cu 900 ani înaintea erei noastre; Hesiod este primul scriitor care il prezintă sub acest nume. El îl arată ca cel mai mare râu al Europei cunoscut în acea vreme, ca fluviu al oceanului, dându-i ade¬sea epitetul de frumosul curent sau rîul cu undele frumoase.

Tot sub numele de ISTROS îl găsim la toţi scriitorii vechi, luându-l şi ei probabil din spusele popoarelor ce locuiau pe malurile Dunării de jos.

Pe vremea Argonauţilor, Dunărea era cunoscută sub numele de ISTRU şi era considerată ca un fluviu lat şi adânc, izvor mănos pentru mare, pe care el o îmbogăţeşte cu tributul apelor sale.

Sub acest nume este cunoscut şi mai tîrziu, pe timpul lui He¬rodot, care I-a vizitat la gurile sale, spunând despre el că avea ma¬IuriIe locuite şi că foarte mulţi oameni cunoşteau aceste maluri. Herodot îl considera ca cel mai mare fluviu care se cunoştea pe atunci.

Alţii îl numeau marele ISTRU sau bătrânul ISTRU.

Romanii au latinizat numele grec şi l-au făcut ISTER, păstrân¬du-l multă vreme, însă întelegând prin el Dunărea de jos.

GENEZA DUNĂRII

După studiul şi părerea unor geologi, bazinul Dunării a luat fiinţă printr-o mare depresiune caracteristică continentului european, formată dintr-o serie de depresiuni mai mici.

Aceste depresiuni erau cuprinse între: la vest munţii VARICHICI şi ARMORICANI (astăzi dispăruţi), iar spre răsărit prin sfărâmarea arcurilor muntoase Alpino-Carpatice.

Pe măsura formării lor, aceste depresiuni au fost acoperite de un mare braţ al mării Mediterane, care forma prin valea Ronului trecerea de-a lungul marginii exterioare a Alpilor, apoi, prin bazinul Vienei, intra prin strâmtorile din Carpaţi, întinzându-se până în Caucaz.

Întreaga Europă de sud era pe atunci un amestec de insule şi strâmtori marine cuprinse în marea Sarmatică, care se întindea aproximativ pe linia Viena - Dardanele – Turkestan.

Suprafaţa acestei mări s-a redus apoi prin ridicarea scoarţei pământului, iar din resturile depresiunilor s-a format bazinul Dunării, Marea Neagră şi Marea Caspică.

Prin scurgerea apelor, în urma unei îndelungate evoluţii şi activităţi de eroziune, transport sau depuneri de materiale, s-a format albia Dunării.

Cercetările cu privire la formarea Dunării sunt încă în curs şi nu şi-au spus ultimul cuvânt.

După ipoteza lui Scijic Dunărea românească s-a format din scurgerile apelor spre sudul carpaţilor în timp ce în platoul Panoniei era un lac în care se scurgea Dunărea superioară. Probabil că după umplerea acestui lac, prin cascadele de la Vîrciorova, lacul s-a revărsat în albia Dunării româneşti, iar cu timpul prin eroziuni, Dunărea a căpătat cursul ei actual.