Economia României Postbelice

Istoria României, după al II-lea război mondial nu a fost lineară, iar măsurile de cântărire sunt diferite. Atât pe plan intern cât și pe plan extern România postbelică (1944-1947) cunoaște o evoluție proprie marcată de interesul pe care Uniunea Sovietică o arăta față de ea și de celelalte țări din sud-estul Europei. Acest interes al Uniunii Sovietice față de această parte a Europei este pecetluit prin înțelegerea de la Yalta, care incuba răspunderea U.R.S.S. pentru această parte a continentului, revenindu-i astfel administrarea, ordonarea, refacerea postbelică. Marile puteri vest-europene și S.U.A. nu aveau atunci capacitatea preluării unei asemenea sarcini.

După răsturnarea dictaturii lui Antonescu, cursul dezvoltării țării s-a îndepărtat brusc de Europa, orientându-se spre Răsărit. Armata sovietică și rapida aducere a Partidului Comunist la putere de către autoritățile sovietice au dus la desființarea structurilor și la înecarea afinităților intelectuale și spirituale cu Occidentul într-un etos străin. În viața politică, un autoritarism fără precedent a luat locul unui experiment secular de democrație parlamentară, în viața economică, o planificare și o conducere centralizată rigidă au înlocuit amestecul liber de întreprindere particulară și coordonare de către stat. Toate aceste evenimente se desfășoară la început într-o Europă slăbită și epuizată de un război lung și obositor, de distrugerile imense în plan uman și material, dar care imediat după război cunoaște încercări de revitalizare a economiei și de împărțire a sferelor de influență între Marile Puteri.

Actele de politică internă și externă ale României, înfăptuite, începând de la 23 august 1944, au avut în vedere scoaterea țării din izolarea în care se afla și reglementarea raporturilor sale cu marile puteri ale coaliției antihitleriste. Situația internațională a României a fost influențată vizibil de raporturile și înțelegerile internaționale între cele trei mari puteri (Uniunea Sovietică, Regatul Unit, S.U.A.) în timpul sau la sfârșitul războiului, dar începând cu Yalta (1945) politica externă a României începe să fie tot mai mult dictată de Uniunea Sovietică. Deci, după 23 august 1944 România a încetat operațiunile militare împotriva Uniunii Sovietice și a celorlalte state aliate și asociate și a rupt relațiile cu Germania și a intrat în războiul antihitlerist. Totodată, în urma rezultatelor obținute la Cairo și Ankara statul român a acceptat condițiile armistițiului.

În acest scop este trimisă pe 23 august 1944, la Moscova, o delegație pentru a discuta și semna Convenția de armistițiu. Dar discutarea termenilor armistițiului a început însă după aproape două săptămâni de așteptare la 10 septembrie 1944, iar Convenția de armistițiu a fost semnată la 12 septembrie 1944. Din partea guvernului român delegația care a semnat actul a fost compusă din ministrul secretar de stat și ministru al justiției Lucrețiu Pătrășcanu, general adjutant Dumitru Dărmăuanu, Barbu Știrbei și Ghiță Pop, iar din partea guvernelor U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie a fost autorizat mareșalul Rodion Malinovski.

Convenția de armistițiu cuprindea un preambul, douăzeci de articole și șase anexe, însemnând clauze de ordin militar, politic, economic și financiar care defineau statutul juridic internațional al României până la semnarea tratatului de pace și, îndeosebi, relațiile ei cu cele trei mari puteri de coaliție antihitleristă. Având un caracter mult mai larg decât o convenție de armistițiu propriu-zisă, textul prevedea reglementarea minuțioasă a unor chestiuni de mare însemnătate dintre care unele în mod normal trebuiau să facă obiectul tratatului de pace .

Astfel, clauzele teritoriale recunoșteau anexarea de către sovietici a Basarabiei și Bucovinei de Nord, anulând în același timp stăpânirea Ungariei asupra Transilvaniei de Nord. Clauzele politice stabileau o colaborare între Înaltul Comandament Sovietic și Comisia Română de armistițiu creată ad-hoc pentru a reprezenta statul român în tranzacțiile sale cu aliații. Clauzele militare stabileau metodele de control ale teritoriului și ale resurselor României de către armata sovietică, cristalizând astfel într-un mod oficial situația creată de prezența acestor armate in țară. Principalele clauze economice impuneau României obligația de a plăti întreținerea trupelor de ocupație sovietică și de a le asigura folosirea diferitelor întreprinderi industriale, de transport și a unor servicii; se impunea și obligația de a plăti Uniunii Sovietice într-o perioadă de șase ani o despăgubire de 300 milioane dolari în produse (produse petroliere, cherestea, cereale, vase maritime și fluviale, diverse mărfuri, etc.) pentru pierderile cauzate sovietelor prin ocupația și operațiunile militare; se mai preciza obligația de a restitui toate bunurile luate din teritoriul sovietic în timpul războiului. Baza pentru reglementarea despăgubirilor a fost dolarul american cotat la data semnării convenției (35 dolari = 1 uncie aur) însă prețurile la livrări erau fixate de ruși după prețurile mondiale din 1938, care erau considerabil mai scăzute decât cele din anul 1944.

Prin semnarea Convenției de armistițiu poziția internațională a României față de Națiunile Unite era de „stat înfrânt” sau de „stat satelit al Axei”. Relațiile externe urmau deci a fi realizate numai la propunerea statelor învingătoare, prin intermediul și cu aprobarea Comisiei Aliate de Control. După semnarea Convenției de armistițiu urmează o perioadă de tranziție în cadrul politicii externe a României; perioadă în care reluarea raporturilor externe cu o serie de state a rămas într-o fază incertă. Însă după venirea lui dr. Petru Groza la conducerea guvernului politica externă e marcată definitiv de reluarea raporturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică la 6 august 1945.

În cadrul reluării acestor raporturi un rol important l-au avut tratativele economice româno-sovietice desfășurate la Moscova între 27 aprilie - 8 mai 1945 care au avut drept final încheierea unui acord de colaborare economică între România și U.R.S.S. pentru o perioadă de 5 ani și stabilirea principalelor conlucrări pe tărâmul economic între cele două țări . De asemenea la 4 - 7 februarie 1946, prin două note identice, Statele Unite și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord recunosc guvernul dr. Petru Groza și anunță reluarea raporturilor diplomatice cu România .

Dar după semnarea Convenției de armistițiu următorii ani au fost consacrați pregătirii României pentru Conferința de Pace, prilej pentru diplomația Bucureștiului de a colabora cu toate statele Europei și ale lumii. Astfel, proiectul tratatului de pace cu România a fost mai întâi prezentat la 13 august 1946, la Paris. Apoi, unele caluze (cele militare) au fost discutate în cadrul Conferinței de la New York(1946). Dar odată definitivat tratatul de pace, guvernul de la București a hotărât să-l semneze, în pofida nerecunoașterii cobeligeranței și a caracterului exagerat al multor articole. Tratatul de pace a fost semnat la 10 februarie 1947 și proclama încetarea stării de război și reprezenta o bază pentru dezvoltarea relațiilor externe ale țării .

România a obținut prin tratat: recunoașterea participării active la războiul împotriva Germaniei, anularea „arbitrajului” de la Viena și angajamentul Puterilor Aliate și Asociate de a sprijini cererea pentru a deveni membru O.N.U.

Toate aceste realități prezentate mai sus reprezintă acțiunile externe, din perioada anilor 1944 - 1947, ale statului român, care a contat să restabilească o serie de legături întrerupte în timpul războiului și să insufle politicii sale internaționale dinamism si stabilitate. Pe plan intern, după anul 1944, România va cunoaște în viața politică și economică mutații decisive care îi vor marca evoluția timp de peste patru decenii. Viața politică este tulburată de „agitații politice”. Imediat după evenimentele din 23 august 1944 se constituie o serie de guverne de coaliție, cu evoluții scurte: cele două guverne Sănătescu, urmate de guvernul Nicolae Rădescu care și-a desfășurat activitatea în condiții foarte grele, impuse de încercarea comuniștilor de a răsturna prin forță guvernul legal constituit urmează apoi după încercarea eșuată de a se institui un guvern Barbu Știrbey, guvernul dr. Petru Groza - guvern controlat de comuniști. Politica internă românească era dominată de principalele partide politice (Partidul Țărănesc și Partidul Național Liberal) care după 23 august 1944 cunosc o perioadă de mobilizare. Toate suferiseră o dislocare a activităților lor normale în timpul dictaturii lui Carol și Antonescu, iar acum, după șase ani își concentrau toate eforturile în direcția refacerii organizațiilor locale și naționale și a creșterii componentei numerice. În acest proces, coaliția care a dus la îndeplinire răsturnarea lui Antonescu la 23 august 1944, Blocul Național Democratic s-a dezintegrat sub presiunea unor ambiții politice concurente.

Din cele patru partide componente ale blocului, Partidul Comunist era cel mai slab. Sovieticii îi sprijineau în secret pe comuniști români. Imediat după evenimentele din 23 august 1944 Partidul Comunist s-a angajat pe drumul luptei pentru puterea politica și instaurarea unui regim politic antidemocratic. La nivelul conducerii centrale activau o grupare din interiorul țării: Constantin Pârvulescu, Iosif Ranghet, Gheroghe Gheorghiu-dej și alta venită din Uniunea Sovietică - Ana Pauker, Vasile Luca .

În scop tactic comuniștii au sprijinit guvernele Sănătescu, în care și-au mărit treptat influența, folosindu-se de disensiunile dintre unele partide politice și chiar din interiorul lor. La 12 octombrie s-a constituit din inițiativa Partidului Comunist o nouă coaliție politică: Frontul Național Democrat. În componența sa intrau Partidul Socialist-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Apărarea Patriotică, Uniunea Muncitorilor Maghiari din România. Invitate să se alăture acestei coaliții, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal au refuzat această ofertă.

Comuniștii au profesat un reformism demagogic și o propagandă abilă pentru a-și atrage masele. Bucurându-se de protecția Armatei Roșii comuniștii au dezlănțuit teroarea, violența și au manipulat masele populare sub lozinca „democratizării” țării. Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, care aveau să fie cunoscute de-a lungul acestei perioade ca „partide istorice” au luptat prin propaganda lor, prin modul de a acționa împotriva comunizării României. Partidele istorice au constituit principala opoziție față de guvernul Groza și față de comuniști. Maniu se instituise drept lider al tuturor acelora care încercau să creeze o democrație cu adevărat parlamentară, după modelul occidental, și să protejeze țara împotriva dominației sovietice. Dar el însuși nu era optimist în privința viitorului. Opoziția românească a încercat să protesteze împotriva regimului politic dirijat de la Moscova prin numeroase articole publicate în organele de presă: „Dreptatea” (București), „Patria” (Cluj), „Liberalul” (București), prin scrisori adresate guvernelor Puterilor Aliate prin care se făcea cunoscută adevărata situație politică și economică a României.

Chiar regele Mihai va încerca să ia și el atitudine în diferite memorii și scrisori trimise guvernelor democratice în legătură cu situația existentă în România. Astfel, în acest sens, regele Mihai adresează un memoriu de 36 de pagini președintelui Roosvelt în care descrie excesele sovietice. În aceste condiții în care partidul comunist cu ajutorul sovietic dobândea monopolul puterii politice, când partidele istorice erau interzise, monarhia devenise o anomalie. Regele Mihai aflat sub presiunea comuniștilor e nevoit să abdice și să aleagă calea exilului la 30 decembrie 1947. Proclamarea de către comuniști a Republicii Populare Române, în aceeași zi, a fost apogeul campaniei pentru dobândirea puterii.

La fel ca și în viața politică internă, situația economică a țării în vara anului 1945 se confruntă cu serioase probleme. După ce în timpul războiului economia românească a fost subordonată acestuia se crea acum revitalizarea economiei. Această măsură însă s-a dovedit a fi deosebit de grea în condițiile în care în primăvara lui 1945 agricultura și industria înregistraseră un declin abrupt, iar de-abia în anul 1946 ajunsese la 60% din media anuală a ultimilor ani ai deceniului al patrulea. Refacerea economică a fost împiedicată, mai întâi de seceta și de recolta slabă din anul 1946, care au provocat o foamete îngrozitoare în iarna și în primăvara următoare, și apoi, de livrările masive de produse agricole către Uniunea Sovietică, de o descreștere a numărului de animale de povară și, într-o mai mică măsură, de dezorganizarea provocată de reforma agrară începută în anul 1945.

Industria și rețeaua de transporturi se aflau și ele într-o situație tot atât de sumbră. Producția de petrol și industria metalurgică avuseseră și ele urmări enorme de suferit. În anul 1944, producția de țiței scăzuse la 3,5 milioane de tone, de la 6,6 milioane de tone în anul 1938, iar capacitatea de rafinare si cracare a petrolului se redusese cu peste 80% ca urmare a bombardamentelor aliate. Principalele oțelării funcționau în anul 1944 la mai puțin de 50% din capacitatea lor. Industria ușoară și industria alimentară se aflau într-o situație similară din cauza lipsei de materii prime și a distrugerii și dezagregării sistemelor de transport .