Emigrarea

ARGUMENT

Imigrarea este din ce în ce mai mult o problemă pentru România: „exodul creierelor”, dar nu numai, a devenit un fenomen uzual, parte a realităţii cotidiene: proporţia românilor care au rude de gradul II şi chiar I emigrate – pe termene mai mult sau mai puţin lungi, de multe ori chiar definitiv – este una extrem de ridicată.

Sub raportul vârstei, emigrarea tinerilor români este cea mai masivă; mai mult, vârsta de la care tinerii se hotărăsc – mai mult sau mai puţin forţaţi de împrejurări – să părăsească ţara pe termen nelimitat este din ce în ce mai coborâtă. Cei mai mulţi iau în calcul această posibilitate încă de la terminarea studiilor liceale, emigrarea fiind în acest caz, fie o soluţie pentru continuarea studiilor într-un mediu academic perceput ca având mai mult prestigiu, fie o opţiune dezirabilă sub aspect pecuniar imediat, chiar dacă riscantă pe termen lung.

Cercetarea de faţă are drept scop investigarea din perspectivă psihologică a acestei realităţi, prin analiza etapei premergătoare emigrării propriu-zise, şi anume intenţia de a emigra. Vom avea în atenţie anumiţi factori de ordin psiho-social care ar putea influenţa această intenţie, sau care ar putea fi corelată acesteia. Aceste dimensiuni psiho-sociale, ca şi interpretările ce pot fi emise asupra influenţelor constatate, vor fi adaptate realităţii imediate subiecţilor asupra cărora este orientată analiza, şi anume adolescenţii elevi ai claselor liceale terminale – clasa a XII-a.

Factorii psihologici din aria personalităţii avuţi în atenţie, a căror influenţă asupra intenţiei de emigrare urmează a fi testată, sunt locul controlului şi stima de sine. Astfel, vom investiga diferenţele dintre subiecţii cu loc al controlului intern şi cei cu loc al controlului extern în ceea ce priveşte intenţia de a emigra, pe de o parte, ca şi cele dintre subiecţii cu stimă de sine de nivel ridicat şi cei cu stimă de sine de nivel redus în privinţa acestei intenţii.

Acestor variabile de ordin psihologic li se adaugă, în planul cercetării, cel al performanţei şcolare; în privinţa sa, vom investiga existenţa unor diferenţe între subiecţii cu performanţă şcolară de nivel ridicat şi cei cu performanţă şcolară de nivel redus în privinţa acestei intenţii.Pe lângă cercetarea efectelor principale ale acestor variabile, vom avea în vedere şi eventualele efecte de interacţiune dintre ele, adică dintre locul controlului şi stima de sine, dintre stima de sine şi performanţa şcolară, respectiv dintre locul controlului şi performanţa şcolară.

De asemenea, vom avea în atenţie eventuala asociere dintre intenţia de emigrare şi intensitatea stereotipului negativ despre români, adică dintre dimensiunea psiho-comportamentală a emigrării – intenţia – şi cea a percepţiei in-grupului din care subiectul urmează să emigreze, şi implicit a identităţii sale sociale. Ideea ce stă la baza acestei asocieri este aceea că între comportamentul social şi percepţia socială – în termeni stereotipici sau nestereotipici – există determinări reciproce, ambele fiind componente esenţiale ale identităţii sociale.

Capitolul I. Despre emigrare

1.Delimitări conceptuale ale emigrării

Psihologia interculturală, aflată la graniţa dintre psihologie şi antropologie este dedicată, în primul rând, misiunii de a descrie şi înţelege influenţa factorilor culturali asupra progresului şi a comportamentului uman, influenţă care se traduce prin diversitatea universală a conduitelor umane şi a comportamentelor cotidiene. Analizează adaptarea psihologică a indivizilor atunci când trec într-o cultură nouă. Este examinată contribuţia factorilor culturali din câmpul percepţiei ca, de pildă cogniţia, trăsăturile de personalitate şi socializarea.

Imigrarea a devenit de puţin timp un obiect de studiu pentru psihologii sociali, atunci când problemele relaţiilor umane au devenit în mod clar manifeste atât pe plan individual, cât şi la nivelul grupurilor sociale.

Termenul de „imigrant” se aplică numai persoanelor care s-au deplasat în mod mai mult sau mai puţin voluntar dintr-o societate pentru a se instala definitiv într-o altă societate.

Cele două caracteristici ale imigrării (voluntarism şi durată a şederii) presupun atitudini şi motivaţii individuale bine precizate. Atunci când deplasarea este involuntară şi are loc sub presiuni sociale şi economice, termenul de „refugiat” este mai adecvat. Dacă deplasarea este temporară, atunci trebuie utilizat termenul „rezident străin” (mână de lucru străină cu un permis de şedere de scurtă durată sau student străin) (Berry & Kim, 1988). Uzanţele populare şi categorizările juridice specifice fiecărei ţări de primire contribuie negativ, tinzând să amestece cele trei categorii grupându-le sub termenul de imigrant. Cu acest lexem sunt identificaţi, deseori şi descendenţii imigranţilor, deşi născuţi şi educaţi în noua ţară care nu mai sunt, de fapt, imigranţi, în ciuda apartenenţei lor la un grup etnic diferit şi a manifestării de comportamente specifice din punct de vedere cultural.

În Franţa aplicarea restrictivă a termenului „imigrant” muncitorilor specializaţi sau nu, veniţi aici pentru a căuta de lucru, neincluzând în această categorie tehnicienii, cadre administrative sau intelectualii care au ales să se stabilească pe pământ francez.