INTRODUCERE.3 CAPITOLUL I.4 DATE BIBLIOGRAFICE PRIVIND LEB.4 1.1Definitie.4 1.2 Istoric.4 1.3Etiologie.5 1.4 Caractere epidemiologice.6 1.5 Patogeneză.7 1.6 Manifestări clinice.10 1.7.Leziuni anatomopatologice.14 1.8 Mijloace de depistare şi diagnostic.17 1.9 Prognostic.21 1.10 Tratament. 21 1.11 Profilaxie şi combatere.22 CAPITOLUL II.25 CERCETĂRI PROPRII.25 2.1 Material şi metode.25 2.1.1 Organizarea sistemului de supraveghere si diagnostic la nivel judeţean.25 2.1.2 Colectarea, centralizarea şi comunicarea datelor.26 2.1.3 Tehnici de depistare şi diagnostic.28 2.2 Istoric şi evoluţia bolii în judeţ.35 2.3 Strategia luptei împotriva bolii în judeţ.38 2.3.1 Planul strategic.38 2.3.2 Programul special de combatere a bolii.42 2.4 Cercetări privind dinamica bolii în judeţul Vaslui.49 2.4.1. Rezultate şi discuţii. . 50 Concluzii .66 Bibliografie.67
INTRODUCERE La începutul secolului trecut, Amedeo Borell (1903), unul dintre elevii lui PASTEUR afirma că “ celula canceroasă poartă în ea un agent virulent care îi serveşte drept excitant continuu pentru diviziunea sa”. Putem afirma cu certitudine astăzi, odată cu descoperirea virusurilor leucemogene, sarcomatogene şi a unor gene localizate în celule (oncogene) că cele afirmate corespund cu realitatea. Creşterea incidenţei oncopatiilor şi pierderile economice înregistrate în sectorul bovin ca şi implicaţiile sanitare ale acestora au impus diversificarea observaţiilor clinice şi cercetărilor experimentale, leucozele bovine constituind un punct de referinţă la această specie. La noi în ţară cercetările pentru cunoaşterea şi găsirea unor metode eficiente de combatere a acestor boli sunt impulsionate de apariţia tumorilor la bovinele de import, în special la cele din rasa Roşie daneză dar şi Brună letonă, Roşie estonă, Roşie ucraineană şi Roşie poloneză. (4) Deşi se preconiza la începutul anilor 90 indemnizarea majorităţii efectivelor de taurine până în anul 2000, circulaţia animalelor şi aplicarea ineficientă a programului de eradicare a bolii a făcut imposibil acest lucru. Este necesară de aceea o abordare a problematicii din perspectiva epidemiologică ce asigură conduita de prevenire şi combatere a acestei boli, situându-se în acelaşi timp la baza tuturor programelor de asanare şi eradicare(22). CAPITOLUL I DATE BIBLIOGRAFICE 1.1. DEFINIŢIE Leucoza enzootică bovină este o boală infecţioasă cu evoluţie cronică caracterizată prin malignizarea limfocitelor şi uneori a celulelor reticulare din ţesuturi şi organe (3), cu proliferarea continuă şi necontrolată a mezenchimului activ (17). 1.2. ISTORIC Prima semnalare a bolii a fost făcută de Bollinger în 1864 şi apoi de Siedamgrotzky în 1878, ulterior această oncopatie fiind descrisă de numeroşi autori din cele mai diverse ţări ale lumii. Dobberstein şi Paarman (1932) introduc termenul de “leucoză” folosit la animale. Noţiunea de leucoză enzootică a fost formulată pentru prima dată de Goetze în anul 1954, conceptul de boală fiind consolidat în urma studiilor efectuate timp de mai mulţi ani de Bendixen în Danemarca (3). În România boala este diagnosticată pentru prima oară de Şuţeanu(1954), la un taur de rasă roşie (4). Comfirmarea ştiinţifică a etiologiei virale a leucozei bovine este făcută de Dutcher şi Nazerian (1964), în urma evidenţierii cu ajutorul microscopului electronic a oncoretrovirusurilor de tip C, în sângele şi laptele vacilor leucemice (3). 1.3. ETIOLOGIE Virusul leucozei bovine este un virus ARN încadrat în familia Retroviridae, subfamilia Oncovirinae, tipul C bovin (6). Descrierea agentului etiologic a pus capăt unei serii întregi de supoziţii referitoare la etiologia bolii (15). Din punct de vedere biochimic virusul este alcătuit dintr-un lanţ de acid ribonucleic cu două subunităţi, de 30S. Greutatea virusului stabilită prin ultracentrifugare este de 70S. Prezenţa pe suprafaţa limfocitelor predestinate să recunoască antigenele virale a receptorilor specifici stă la baza declanşării răspunsului imun dar din nefericire aceştia nu au efect protector pentru evoluţia procesului neoplazic în organism. Ordinea aşezării bazelor nucleotidice ce alcătuiesc molecula de ARN a fost clarificată de Sagata (1964), care a identificat în genomul viral 8714 baze purinice, grupate sub forma genelor gag, pol, env tax şi rex. La extremităţi se află segmentele repetitive terminale (LTR) cu ajutorul cărora se produce integrarea virusului în genomul celular. Virusul este cultivabil în culturi celulare,fitohemaglutinina (PHA) adăugată în mediul de cultură accelerând replicarea virală în limfocitele infectate.
Plătește în siguranță cu cardul și beneficiezi de garanția 200% din partea Diploma.ro.
Simplu și rapid în doar 2 pași: completezi datele tale și plătești.
