Ergoterapia în boala psihică

Cap. I Boala psihică

1. Delimitări conceptuale

„Istoria dezvoltării societăţii cuprinde şi istoria conceptului de boală psihică. Mari personalităţi istorice au suferit crize de „nebunie”. Astfel, Nabucodonosor suferea de „lycantropie”. Reţinem patricidul lui Oedip, delirul mistic al „profetei” Pythis din Delhi. Practicile religioase sub forma ritualurilor erau destinate să alunge demonii din persoanele posedate. Hippocrate a fost cel care a considerat bolile psihice, boli ale creierului, crezând că prin creier „gândim, înţelegem, vedem, auzim, cunoaştem urâtul şi frumosul, răul şi binele, agreabilul şi dezagreabilul”. El a orientat tratamentul bolilor psihice de pe palierul religios spre cel medical.” (Jeican, 2001, p. 17)

Boala psihică este deseori asociată cu nebunia, rămânând de-a lungul secolelor o permanentă preocupare omenească. (op.cit.)

Pe perioada Evului Mediu s-a încurajat şi dezvoltat încrederea în superstiţii şi vrăjitorii şi se susţinea ideea că nebunii sunt posedaţi de demon sau pedepsiţi de Dumnezeu. La acea vreme chiar şi medici renumiţi ca Ambroise Paré şi Foucault susţineau ipoteza că bolnavul psihic este întruchiparea diavolului, iar soluţiile pentru cei bolnavi erau arderea pe rug sau torturile fizice, exilul. (op.cit., p.18)

În secolul al XVI-lea ideile despre boala psihică sunt reactualizate şi se consideră aceasta ca fiind o boală a creierului. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a luat boala psihică în raport cu sănătatea psihică, normalitatea. (op.cit.)

Boala psihică afectează întreaga fiinţă umană pe toate coordonatele sale biologice, sociale şi culturale, desemnând un grup de tulburări ce cauzează o severă disturbare în gândire, afectivitate şi în relaţiile sociale. (op.cit.)

Din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998) avem următoarele definiţii: boală- „modificare organică sau funcţională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecţiune, beteşug” şi psihic - „formă specifică de reflectare a realităţii, produsă de activitatea sistemului nervos şi prezentă la animalele superioare; totalitatea fenomenelor şi proceselor proprii acestei reflectări; structură sufletească proprie unui individ”.

Lăzărescu a definit boala psihică ca fiind „o denivelare (simplificare), dezorganizare (destructurare), dezechilibrare (dizarmonie) a vieţii psihice conştiente a persoanei.” (Tudose, Tudose & Dobranici, 2002, p. 37)

Pentru a înţelege noţiunea de boală psihică, trebuie de ştiut ce semnifică normalul.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998) defineşte normalul: „care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural; sănătos; care este conform cu o normă”. O altă definiţie din Random House Webster`s Dictionary spune că starea de normalitate este: „starea conformă cu standardul sau cu tipul comun, uzual, natural; sănătos; liber de anomalii mentale; liber de boală sau malformaţii sau ca stare conformă cu o normă egală cu media caracteristicilor umane”.

Conform dicţionarului de psihologie Larousse (1998), normalul este „conform unei reguli”. „Normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de la un mediu sociocultural la altul şi în timp: este ceea ce se observă cel mai adesea într-o societate dată, la data cutare, într-un ansamblu statistic a cărui depresie este normală (curbă, sub formă de clopot), notele care se apropie de media aritmetică sunt caracteristice pentru normalitate; dimpotrivă, acelea care se situează la extremităţile curbei sunt anormale; în medicină, există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos, individ care, la drept vorbind, nu există. (Norbert Sillamy, 1998, p. 211)

„În viziunea lui Kraff, normalitatea înseamnă capacitatea individului de a se adapta flexibil la situaţiile confictuale, fiind capabil de a suporta frustrările şi anxietatea care rezultă din ele.” (Jeican, 2001, p.18)

Lagache defineşte normalitatea prezenţa următoarelor caracteristici ale sănătăţii mintale:

- capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ;

- capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor şi progresul către scopurile cele mai îndepărtate;

- capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup;

- capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi indivizi;

- capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare cât şi cu cele creatoare. (op.cit.).