Etnologia Biblică în Înțeles Clasic și Modern

PREFAŢĂ

Încercarea de a face, într-o formă sau alta, bilanţul – întotdeauna provizoriu – al progreselor unei discipline şi inventarul – în continuă schimbare – al întrebărilor pe care un asemenea demers le lasă în suspensie nu necesită vreo justificare deosebită, în termeni conjucturali bunăoară. Un asemenea proiect este legitim în orice moment din istoria unei ştiinţe. În cazul unei discipline tinere, este util să evocăm modul de constituire a acesteia, orientările de lucru mai importante şi obiectivele de cunoaştere pe care ea caută să şi le asume. În cazul unei discipline ajunsă la maturitate, este importantă evaluarea drumului deja parcurs, fie şi numai pentru a-i putea defini astfel viitoarele direcţii. Oricum, a stabili vârsta unei ştiinţe este la fel de greu ca a determina momentul cel mai potrivit în care ea se poate întoarce, autoreflexiv, spre sine. Trebuie oare să considerăm etnologia, împreună cu etnografia şi antropologia, o ştiinţă tânără – ea s-a format în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea – , o moştenire a unei tradiţii ce ar urca până la Herodot ori un produs al unui efort spiritual tot atât de vechi precum omenirea şi care nu va dispărea decât o dată cu aceasta?

Se poate constata, atât în ţările anglo-saxone, cât şi în Franţa, o diversificare a câmpului disciplinei. Etnologii nu se mai mulţumesc să facă doar etnologie, antropologii nu se mai mulţumesc să facă doar antropologie, ci încep să-şi pună întrebări cu privire la condiţiile în care se efectuează cercetările, la pertinenţa metodelor folosite şi la bazele problematicii lor. Este posibil ca acesta să fie efectul unei distanţări faţă de concepţiile totalizante ale cunoaşterii etnologice şi antropologice. „Teoriile generale ne-o spun cu certitudine : în faţa a ceea ce se numeşte uneori „explozia” unei discipline, se poate percepe o oarecare derută în rândurile cercetătorilor. În vreme ce unii dintre ei sunt preocupaţi de căutarea unor noi aspecte pozitive, alţii pun accentul pe subiectivitatea demersului etnologic şi pe relativismul interpretărilor. Incertitudinile prezente îndeamnă la o întoacere spre izvoare : drept urmare, istoria disciplinei tinde să devină un domeniu de cercetare aparte”.

Antropologia este o ştiinţă a omului, deci o ştiinţă pentru care sporirea cumulativă a cunoştinţelor, incontestabilă, nu s-ar putea traduce printr-un progres evaluabil al cunoaşterii. Observaţie care nu este nici pe departe expresia unei opinii oscilând între optimism şi pesimism. Ea ţine de ceea ce presupune, într-adevăr, orice act de reflecţie – chiar organizat într-o disciplină – asupra omului şi a societăţii.

Dacă acum ne referim la criteriile de rigurozitate pe care le respectă, în lipsă de ceva mai bun, ştiinţele umane, vom putea spune că antropologia se străduieşte să satisfacă aceste criterii şi că, în această privinţă, lasă o impresie desigur favorabilă printre disciplinele înrudite, în materie de metodologie, de elaborare conceptuală, de formulare a ipotezelor, de argumentare sau de construcţie a „modelelor” şi de producere a „teoriilor” cel puţin locale, pe scurt, în materie de registru ştiinţific. Antropologia nu este o ştiinţă mulţumită de ea însăşi şi nici nu va putea fi astfel câtă vreme se va menţine la altitudinea ambiţiei sale : aceea de a da seamă, deopotrivă, de diversitatea operelor de cultură şi de unitatea spiritului omenesc.

Nu există nici un domeniu de activitate umană care să nu ţină seama de investigaţia etnologică şi antropologică şi că, pe deasupra, fiecare cultură, după genul ei specific, se supune unor constrângeri cognitive şi practice probabil universale şi oferă într-un fel sau altul propria ei versiune asupra acestei activităţi, printr-un principiu legitim, vedem bine că nu am avut de ales între două demersuri ale căror inconveniente se opun, dar, tocmai prin aceasta, sunt comparabile : ori am fi privilegiat o prezentare convenţională a ştiinţei antropologiei, ceea ce nu putea să evite obliterarea reorganizărilor regulate, ori am fi operat o recenzare, cu intenţii de exhaustivitate, atemelor şi variaţiilor acestei ştiinţe, cu riscul de a-i dizolva coerenţa aproximativă.

Antropologia, ca şi etnologia, este mai degrabă „un mod original de a cunoaşte” decât „o sursă de cunoaştere particulară”. Pentru a prezenta publicului larg antropologia, se cuvine a prezenta atât cum anume contribuie ea la cunoaştere, cât şi ce anume face ea cunoscut.

Asemenea oricărei ştiinţe, antropologia se caracterizează mai întâi printr-un limbaj care-i este specific. Cu doar câteva excepţii, termenii antropologiei aparţin vocabularului comun. Dar, o dată apropiaţi de discursul ştiinţific, aceştia dobândesc un sens tehnic mai mult sau mai puţin determinat şi, totodată, o autonomie de utilizare şi o istorie. Tendinţa nesemnificativă a diferitelor facţiuni din comunitatea antropologică de a se pune de acord asupra a ceea ce stă la baza legimităţii selecţiilor lor lexicale, dar şi pur şi simplu asupra sensului cuvintelor nu trebuie să ne facă să uităm că toţi antropologii utilizează acelaşi limbaj; în plus, toţi sunt de acord în a recunoaşte că acestui limbaj îi corespunde un dublu aparat noţional: descriptiv şi conceptual.