Fabricarea Produselor din Tutun

INTRODUCERE

Toate formele sub care se consumă tutunul astăzi aparţin băştinaşilor Americii.

În 1560 tutunul a fost adus în Europa şi de aici în Asia Mică, Africa şi Australia . Pe la 1600 - 1605 marinarii şi negustorii l-au introdus în China, India.

În 1560, un medic spaniol l-a folosit ca plantă medicinală contra durerilor de cap, bronşitei, utilizare pe care a avut-o până în anul 1800. De fapt şi astăzi medicamentele cu bază de nicotină, vitamina antipelegroasă PP şi remifonul sunt folosite cu succes în medicină.

Prizatul tutunului îşi are originea tot din folosirea lui ca plantă medicinală. La început se priza pentru a înlătura durerea de cap, ulterior, însă, prizatul a devenit un obicei.

Fumatul care constituie astăzi întrebuinţarea de bază a tutunului s-a împământenit şi extins în Europa mult mai târziu. Deşi la descoperirea Americii, europenii au cunoscut mai întâi ţigara de foi în forma ei primitivă, în Europa (mai întâi în Anglia, apoi în Olanda, şi restul ţărilor) la început s-a fumat cu pipa. Pipa a fost înlocuită cu timpul cu ţigările de foi, a căror tehnică de confecţionare a venit din Cuba în Spania de unde s-a răspândit în toată Europa.

În Europa centrală, ţigaretele au fost aduse din Rusia, unde s-au introdus din Siria şi Persia de către marinarii spanioli. Din Crimeea ţigaretele de format rotund şi cu carton (papiroose) s-au transmis la turci. Turcii au folosit însă ţigareta fără carton, căreia şi astăzi i se spune, pe nedrept, ţigareta cu format turcesc.

Mestecatul tutunului a fost practicat, pentru prima dată de către marinarii din regiunea de coastă din Anglia şi ţările scandinave.

În ţara noastră se pare că atât tutunul cât şi fumatul au fost cunoscute în a doua jumătate a secolului XVII, ceea ce nu exclude posibilitatea introducerii fumatului cu mult mai devreme, ca prim document asupra acestei ipoteze, sunt pipele (lulelele) de pământ de diferite forme găsite împreună cu alte obiecte în ruinele cetăţii Suceava, dintre care una purta inscripţia anului 1571.

În decursul timpului în ţara noastră s-au practicat toate felurile de întrebuinţare a tutunului cu excepţia mestecatului.

Cele mai vechi dovezi privind folosirea tutunului în ţara noastră sunt pipele descoperite în ruinele cetăţii Suceava.

Încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea Ţările Române erau un însemnat centru comercial al tutunului făcându-se comerţ cu tutunuri străine şi indigene. În secolul al XVII-lea exista o taxă a „tutunăritului” pe cultura tutunului, taxă menţionată în anul 1693 într-un document din Moldova.

În secolul al XVIII-lea taxa tutunăritului apare şi în Muntenia, iar suprafeţele cultivate s-au mărit considerabil de la an la an. Soiurile cultivate erau turceşti, ruseşti şi româneşti.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea apar în Ţările Române fabricanţii de tabac. Aceştia prelucrau tutunul cumpărat de la comercianţii din ţară sau adus din Turcia, Rusia, etc. Până la introducerea monopolului asupra culturii şi exploatării tutunului, prelucrarea acestuia se făcea rudimentar, cu un cuţit pentru tăiat foile numit havan, unelte rudimentare pentru pulverizarea lui şi o balanţă pentru cântărirea tutunului vândut.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza instituie prin legea din 5 decembrie 1864, monopolul asupra tutunului, lege cu aplicare din 1 mai 1865. Articolul 1 din lege cuprindea dreptul statului „de a vinde tutunul şi tabacul străin sau indigen sub orice formă sau calitate, iar cultivarea tutunului în toată ţara nu se poate face decât pentru regia Statului sau pentru exportaţiune”. Dreptul de a produce tutun sau tabac era rezervat Statului care trebuia să înfiinţeze fabrici „în trei oraşe principale în apropierea localităţilor unde se cultivă mai mult tutun indigen”. După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a desfiinţat şi monopolul tutunului prin legea din 1 februarie 1867 şi apoi s-a reînfiinţat prin legea din 6 februarie 1872, „Legea pentru dreptul exclusiv al Statului asupra vânzării tutunului, ţigărilor şi tabacului”, care asigura Statului dreptul de a cultiva, de a fabrica şi de a vinde singur tutunuri în ţară.

Exploatarea monopolului tutunului a fost concesionată apoi pe o perioadă de 15 ani, dar contractul cu societatea concesionară a fost reziliat în anul 1879, când statul a preluat singur monopolul tutunului sub tutela Ministerului de Finanţe. În cadrul Ministerului de Finanţe funcţiona Direcţiunea Generală a Regiei Monopolurilor Statului, prescurtat RMS, condusă de un consiliu de administraţie compus din opt membri şi un director general. Primul director general al RMS-ului a fost Gh.C.Cantacuzino. Din cadrul Regiei Monopolurilor Statului cel mai important monopol era monopolul tutunului, acordându-se o atenţie deosebită extinderii suprafeţelor cultivate cu tutun, creşterii producţiei şi îmbunătăţirii calităţii tutunurilor.

În martie 1912 se elaborează „Legea pentru administrarea şi exploatarea monopolurilor Statului”, cultura tutunului se restrânge în zone cu terenuri pe care se produceau tutunuri de calitate, necesare fabricării şi consumului. Dispar intermediarii, iar cultivatorii încep să lucreze după „instrucţiunile obligatorii” ale Regiei, care le asigura asistenţa şi chiar capital, cultura tutunului devenind din ce în ce mai rentabilă. Suprafaţa cultivată de la 1880 până la 1905 variază între 2.000, 3.000, 4.000 şi 7.765 hectare, cu o producţie de 3.000, 4.000 şi 5.000 tone.

În anul 1906 se înfiinţează Staţiunea experimentală de la Belvedere. Prin legea promulgată prin Decretul Regal nr.360 din 7 februarie 1929 se înfiinţează Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României, care include şi monopolul tutunului.

Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României, prescurtat CAM, avea în anul 1929 în funcţiune 6 manufacturi de tutun, un institut de cercetare, 12 inspectorate ale culturii şi fermentării tutunului.

Fabricile de ţigarete existente acum în structura S.N.T.R. şi care se aflau în componenţa Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României sunt fabricile de ţigarete din Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Sf. Gheorghe. În această perioadă, datorită creşterii numărului de fumători de tutun în rândul populaţiei, s-a impus extinderea suprafeţelor cultivate cu tutun, s-a reorganizat desfacerea produselor, s-au construit noi depozite de fermentare şi conservare a tutunului, s-au aclimatizat noi soiuri de tutun. În anul 1938 suprafaţa cultivată cu tutun a crescut la 34.900 hectare, atingându-se o producţie de 28.670 tone, cu un număr de 84.469 cultivatori. La sfârşitul anului 1940 s-au pus în funcţiune fabricile de ţigarete de la Tg. Jiu şi Râmnicu-Sărat.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, datorită dezorganizării economiei statului, au suferit atât cultura tutunului cât şi exploatarea lui industrială, reducându-se producţia cu aproape două treimi. O parte din fabrici fiind bombardate, şi anume manufacturile de tutun din Timişoara, Iaşi şi Bucureşti.

La 1 ianuarie 1952 Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României se transformă în Direcţia Generală a Industriei Tutunului, care trece în subordinea Ministerului Industriei Alimentare. În luna martie 1970, Direcţia Generală a Industriei Tutunului este transformată în Combinatul Industrializării Băuturii şi Tutunului, iar în februarie 1971 devine Centrala pentru Cultura şi Industrializarea Tutunului.

Prin Hotărârea Guvernului nr.1214 din 20 noiembrie 1990 a luat fiinţă Regia Autonomă a Tutunului din România, iar la 29 noiembrie 1997 prin H.G. nr.918, Regia Autonomă a Tutunului din România (RATR) se transformă în Societatea Naţională Tutunul Românesc.