Faptele bune în lumina predici de pe munte

INTRODUCERE

Conceptul de desăvârşire este reliefat cel mai bine în Sfintele Evanghelii în cadrul Predicii de pe Munte: prima sorbitură a esenţei creştinismului , care ne arată cel mai bine modalităţile concrete pentru creştini de a înainta către împlinirea vocaţiei lor, asemănarea cu Dumnezeu.

În acest sens, Augustin scria în comentariul său la Predica de pe Munte, că aceasta reprezintă: îndreptarul sau modelul desăvârşit al vieţii creştine, singura cale sigură de a ne apropia de Dumnezeu înaintând în desăvârşire. De asemenea, literatura ascetică din mediile monastice priveşte conţinutul Predicii de pe Munte ca pe o colecţie de sfaturi pentru desăvârşire, este adevărat, spre deosebire de Augustin, nu pentru masele largi, ci doar pentru elite.

Marii reformatori, în comentariile pe care le-au făcut asupra acestui subiect, vorbesc despre Predica de pe Munte ca fiind: expresia perfectă a desăvârşirii divine care se află la dispoziţia tuturor, ca de altfel, şi teologii protestanţi mai noi, care insistă să interpreteze marile imperative morale ale Predicii de pe Munte ca fiind: principii etice absolute ale Împărăţiei ce au pătruns în miezul istoriei umane.

Predica de pe Munte are o faţă îndreptată spre discipoli şi o alta spre mulţime, de aceea orice exegeză trebuie să ţină seama de acest fapt, încercând să pătrundă nu doar aspectele imediate, exterioare (exoterice), îndreptate spre mulţime, ci mai ales cele mai profunde, interioare (esoterice), îndreptate spre cei care depun un efort de înţelegere mai mare şi-l urmează efectiv pe Hristos.

Că Predica de pe Munte, cuvântarea lui Iisus despre fericire dezvăluie calea spre realizarea desăvârşirii, este un lucru de necontestat, pentru că: fericirile dezvăluie scopul ultim al existenţei umane, ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Această ultimă chemare se adresează fiecăruia personal. .

Desăvârşirea este identică cu obţinerea asemănării cu Dumnezeu, aşa că omul trebuie să depună un serios efort ascetic pentru: a ajunge atât cât stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceea ce priveşte bunătatea, virtutea precum zice şi Hristos: Fiţi asemenea Tatălui vostru cel din ceruri. (Mt. V, 45). Calea desăvârşirii prin iubire a fost ultima şi cea mai importantă indicată de Iisus, ea, iubirea este aceea care ne introduce în misterul lui Dumnezeu.

Doctrina biblică afirmă că, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar noi ştim că Dumnezeu este iubire, deci şi omul este în adâncul lui iubire, iar calea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu nu poate fi decât iubirea şi cum iubirea de Dumnezeu se exersează prin iubirea aproapelui, adică a tuturor acelora care au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, apropierea sau îndepărtarea de desăvârşire se observă în felul în care ne raportăm la semenii noştri.

Dar, ca această cale să fie desăvârşită, iubirea trebuie să cuprindă nu doar pe aceia care se situează în spaţiul prietenilor, ci ea trebuie extinsă asupra tuturor acelora, care dintr-un motiv sau altul ne sunt duşmani și să se reflecte în faptele noastre bune asupra lor.

CAPITOLUL I: CONTEXTUL ISTORICO-RELIGIOS AL PREDICII DE PE MUNTE

1. Necesitatea Legii celei noi – plinirea legii celei vechi

Iconomia mântuirii neamului omenesc cuprinde deopotrivă atât Legea Vechiului Testament, cât şi pe cea a Noului Testament, deoarece una cu cealaltă se găsesc într-o strânsă legătură, iar Dumnezeu a dat Legea Noului Testament numai atunci când Legea Vechiului Testament îşi împlinise scopul ei. Amândouă aceste legi constituie temelia învăţăturii morale creştine. De aceea, ele nu se iau în considerare izolate una de alta, ci se studiază împreună, căci altfel nu pot fi înţelese în mod deplin. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Legea Vechiului Testament a avut rolul de conducător (pedagog) spre Hristos pentru poporul evreu (Galateni 3, 24), de unde rezultă că ea e inferioară Legii Noului Testament. Această inferioritate a ei în raport cu Legea Noului Testament este arătată şi mai lămurit de acelaşi Apostol, când o numeşte „umbra celor viitoare” (Evrei 10, 1), căci ea a fost neputincioasă în a mântui pe om (Galateni 2, 16 ; Romani 3, 20 etc.). Cu toate acestea, Mântuitorul, referindu-se la Legea Vechiului Testament, declară: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea şi proorocii. Nu am venit să stric, ci să plinesc” (Matei 5, 17); iar Sfântul Apostol Pavel spune despre ea că: „.este bună şi sfântă şi dreaptă” (Romani 7, 12).