Funcțiile președintelui României

ISTORICUL NOȚIUNII DE ȘEF DE STAT

1.1. Formele șefului de stat în epoca preiluministă

În cea de-a doua etapă a procesului de încheiere a tratatelor internaționale este implicat, in mod nemijlocit Președintele României, deoarece instituția șefului statului a apărut odată cu statul și a cunoscut o evoluție continuă în ce privește forma, structura și atribuțiile sale. În cursul evoluției sale, această instituție a avut să fie o organizare universală, caz în care persoana care ocupă această funcție se numea: rege, principe, emir, împărat, președinte, etc.; fie o organizare colegială, caz în care cel care îndeplinea acest rol se numea prezidiu, consiliu de stat, consiliu prezidențial, etc.

Aristotel, creatorul dreptului constituțional, după cum se exprimă profesorul Constantin G. Dissescu în cartea „Curs de drept public roman”, are meritul de a încerca prima clasificare a formelor de guvernământ propunând cele trei grupe:

1. monarhia - concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane;

2. oligarhia - puterea se împarte între mai mulți indivizi sau, după caz, este rezervată unui grup social restrâns;

3. democrația - poporul exercită direct puterea;

Se poate spune că evoluția ulterioară a fenomenelor politico-sociale nu a făcut altceva decât să întărească construcția teoretică a lui Aristotel care, ca idee metodologică, este valabilă și la ora actuală ținându-se seama de modificările aduse de iluminiști, formându-se ceea ce doctrina contemporană califică a fii concepția clasică.

De fapt și Platon s-a ocupat de formele de guvernământ, vorbind despre monarhie - bazată pe autoritate și democrație - bazată pe libertate, spunând că „cel mai bun guvern este acela care se bazează pe autoritate și libertate ”. Dacă mergem la doctrina anterioară lui Platon începând cu primele teorii politice, filozofice și morale din India și China, vom constata că în centrul lor, într-un fel sau altul, apare problema personalizării puterii, a simbolizării ei printr-un individ sau printr-un grup de indivizi.

Există o axiomă a dreptului public, o adevărată dogmă statul nu este conceput fără un șef oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în anumite sisteme politice.

În India Antică, de exemplu, toate ideile morale, religioase și politice, vin din voința supremă, relevată pin legile lui Manu, guvernământul fiind teoretic. Nu se poate spune că în legile lui Manu se pune accent pe ideea de șef de stat dar, se pune accent pe ideea de inegalitate ca bază a statului.

În China mai ales, prin filozofia lui Confucius, se recunoaște, tot în baza dreptului divin, Regelui (Împăratului) legitimitatea de șef al statului, în calitate de „Fiu al Cerului”, adică de persoana delegată (aleasă) pentru a avea raporturi intime cu divinitatea, concepție care se gasește și în filozofia politică japoneză; la ora actuală, Constituția Japoniei consacră formula după care împăratul este „Fiul Soarelui”.

Apoi chiar la greci, în lucrările lui Homer, găsim ideea că guvernarea unuia este mai bună decât a multora.

În epoca romană, este suficient să ne amintim de republica lui Cicerone în care statul este definit „res populi”, scopul guvernului fiind binele poporului, autorul având o preferință pentru monarhie.

Tezele anticilor sunt preluate de Renaștere, fiind suficient să mă opresc la „Principele” lui Machiaveli în care religia este justificată ca un mijloc de guvernământ pus la dispoziția Statului, adică a Principelui. Această temă a dus și la „Magna Charta Libertatum” din 1215 și la absolutismul monarhic, simbolizat strălucit de Ludovic al XIV- lea, dar și la revoluțiile burgheze și la Declarația de Independență din America sau la Declarația de Drepturi din Franța anului 1789.

1.2. Iluminiștii și doctrina modernă cu privire la șeful de stat

Montesquien furnizează celebra teză a contractării puteri prin putere, plecând de la adevărul că orice om care deține să abuzeze de ea, de aici., ideea de șef de stat începe să fie asociată nu ca idee de putere suverană, ci cu ideea de șef al puterii executive, mai ales după ce teoria sa a fost corelată cu teoria lui Rousseau.

Tezele lui Rousseau au, înainte de toate, meritul de a pune sub semnul întrebării dogma dreptului public cu privire la „puterile arbitrare ale șefului statului”doctrina lui Rousseau, împreună cu teoria lui Montesquien și teza drepturilor naturale, reprezintă fundamentul dreptului public modern².Ceea ce este interesant este faptul că prin operele iluminiștilor se pune, pentru prima dată, ideea legimității puterilor șefului de stat, iar după unii autori și ideea răspunderii acestuia în fața poporului considerat suveran.

Cum s-a arătat, în dreptul public modern, ideea șefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept prin care de regulă s-a răspuns la întrebarea: Cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană-monocrofia, un grup de persoane-oligarhia sau mase largi ale poporului-democrația. Noțiunea a dobândit și semnificația definirii statului sub aspectul modului de desemnare a șefului de stat unipersonal și a legăturilor acestuia cu celelalte autorități statale. Din punct de vedere, formele de guvernământ sunt clasificate ca, de regulă, în două categorii:

a. monarhii;

b. republici;

c.În monarhie, șeful statului este desemnat pe bază de ereditare sau pe viață;

d. În republică, șeful de stat este ales pe un termen determinat fie de popor, prin vot direct sau indirect, sistemul electorilor, fie de Parlament .

Potrivit sensului actual, general acceptat, va trebui considerată republică și un stat al cărui șef guvernează autocratic, cu condiția să nu pretindă că deține puterea pe baze ereditare.

Trebuie să remarc că formula șefului de stat unic și unipersonal, fie monarh, fie președinte, nu se practică peste tot în lumea contemporană, mai sunt țări unde există două autorități care exercită prerogativele șefului de stat, respectiv țări in care șeful de stat este pluripersonal, spre exemplu doi căpitani regenți, în cea mai veche republică, Republica San Marino, Consiliul Federal format din 7 miniștrii, prezidat de unul dintre ei, ales pe o perioadă de 1 an ca președinte al Confederației, în Elveția .

Apoi, nu trebuie să uităm că în unele republici, alături de șeful de stat există și un șef de guvern, denumit prim-ministru, fie președintele al Consiliului de miniștrii, aceasta după cum ne plasăm într-un regim politic prezidențial,semi-prezidențial sau parlamentar.

Fața de terminologia pe care am propus-o, regimurile prezidențiale din America Latină și Africa, la care face referire constant doctrina occidentală, ne apar sub aspectul formei de guvernământ ca republici nedemocratice.

Daca facem abstracție de Constituția S.U.A., care are o structură cu totul aparte, precum și de faptul că Marea Britanie nu are o Constituție scrisă, restul constituțiilor din țările occidentale cuprind o subdiviziune consacrată șefului de stat, președinte de republică sau monarh, dupa caz, al cărei loc și pondere variază după tipologia constituției, după natura regimului politic consacrat sau după anumite particularităti naționale.

În Constituția Belgiei din 7 februarie 1831, care a influențat mai toate constituțiile monarhice din Europa, în titlul consacrat puterilor, dupa Parlament întâlnim capitolul intitulat „Despre Rege și miniștrii”, punându-se accept pe aspectele succesiunii la tron. Este de reținut că unele constituții încep capitolul consacrat anterior și suveranitații cu instituția monarhului, spre exemplu Constituția Luxemburgului, iar altele plasează instituția monarhului imediat după capitolul preliminar. Calitatea monarhului de șef de stat este prevazută expres, în altele este prevăzut implicit, iar în altele este sugerată prin folosirea altor expresii cum ar fii: ”puteri constituționale ale Regelui”, „autoritatea regală”, sau pur și simplu „regalitate” ori „conducerea regatului”. Referitor la succesiune, în unele constituții se consacră principiul priorității primului născut legitim; alte constituții stabilesc o preferință pe bărbați, iar alte constituții stabilesc principiul născut pe linie bărbătească, cu excluderea perpetuă a femeilor și a descendenților acestora.

Constituțiile care consacră regimuri politice parlamentare, ca regulă plasează subdiviziunea consacrată Președintelui Republicii, după cea consacrată Parlamentului, iar calitatea de șef de stat a președintelui, la fel ca și în constituțiile monarhice, este prevazută în mod expres, fie sugerată prin alte expresii, fie subînțeleasă din modul în care sunt reglementate atribuțiile.

Constituțiile care consacră regimuri politice prezidențiale sau semiprezidențiale, dimpotrivă ca regulă plasează materia consacrată Președintelui Republicii, înaintea celei consacrate Parlamentului, exemplu tipic în această privință oferindu-ni-l Constituția Franței. Calitatea de șef de stat a Președintelui în redactarea acestei constituții rezultă și din formulări exprese, dar mai ales, din modul în care sunt reglementate sarcinile sau funcțiile sale.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ROLUL PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Instituția șefului de stat își are originea la începuturile organizării vieții de stat și a cunoscut o evoluție continuă în ceea ce privește forma, structura și atribuțiile sale.

Ea este organizată fie unipersonal, fiind denumită rege, principe, președinte etc., fie organizată colegial, denumită, în acest caz, consiliu de stat, prezidiu etc. 2 Instituția șefului statului, în decursul evoluției sale, a cunoscut o concentrare a multor prerogative de putere în persoana sa, legislative, executive și chiar judecătorești; în sistemele contemporane de organizare, însa, se produce o riguroasă delimitare a atribuțiilor sale față de celelalte autorități publice. Cele mai multe apropieri dar și delimitări s-au operat între șeful statului și puterea executivă, fapt ce a determinat esențial forma de guvernământ. Doctrina de drept administrativ nu concordă întotdeauna cu cea de drept constituțional în ceea ce privește noțiunea de putere executivă . În concepția constituțională clasică, administrația reprezintă acțiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică.

Administrația nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia, el având și unele sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile constituționale cu Parlamentul. Într-o opinie nuanțată, trebuie să se facă diferențiere între guvernare și administrație.4

În sensul doctrinei de drept administrativ, pe de o parte, nu ar trebui să se vorbească de executiv, ci de funcția administrativă, ca una dintre funcțiile statului, iar,pe de altă parte, trebuie să admită că administrația de stat și executivul reprezintă o unitate structurală unică, în ale cărei sarcini intră întreg conținutul funcției executive. Ceea ce apare însă evident este faptul că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcția administrativă, într-o altă opinie, funcții administrative , fără ca prin aceasta să se confunde cu administrația publică sau să se limiteze la conducerea acesteia.