Fuziunea societăților comerciale

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

Secţiunea I

Scurte considerente privind societăţile comerciale

1.1. Elemente definitorii şi noţiune

Elementele care definesc o societate comercială pot fi grupate în două categorii: elemente comune oricărei societăţi comerciale şi elemente specifice, dar, indiferent de categorie, numai împreună pot contura definiţia societăţii comerciale.

a) Contractul de societate

Orice societate comercială se constituie în temeiul unui contract de societate, care este actul ei constitutiv .

Pactul social conţine m cuprinsul său, o triplă înţelegere a asociaţilor:

1. - să pună în comun anumite bunuri;

2. - să realizeze împreună o activitate economică;

3. - să împartă între ei beneficiile realizate.

b) Săvârşirea unor operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ .

c) Personalitatea juridică

Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică în urma îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor prevăzute de lege, fapt ce-i conferă calitatea de subiect de drept de sine-stătător.

Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în cadrul căreia, asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

1.2. Cauze care au determinat apariţia societăţilor comerciale

Societatea comercială, ca instituţie de drept este rezultatul unor nevoi economice şi sociale resimţite de societatea umană pe parcursul dezvoltării sale continue. Astfel, pe măsură ce nevoile lor economice şi sociale s-au amplificat, oamenii au conştientizat că energiile lor individuale nu mai sunt suficiente pentru satisfacerea acestor nevoi.

În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători, idee care, pe planul dreptului s-a cristalizat în conceptul de societate comercială. Această nouă entitate juridică implică şi asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.

La început au apărut colectivităţi restrânse, formate din câteva persoane care puneau în comun bunurile şi priceperea lor, în scopul realizării unei afaceri.

Ulterior, concomitent cu perfecţionarea tehnicii juridice, colectivităţile au luat o amploare din ce m ce mai mare, atât sub aspectul mărimii lor, cât si sub acela al domeniilor de activitate.

Concluzionând, putem afirma că societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor .

1.3. Originea şi evoluţia societăţilor comerciale

a) Perioada antică

Instituţia juridică a societăţii comerciale cunoaşte unele forme incipiente încă din antichitate.

Astfel în dreptul roman, societatea era de mai multe feluri:

- societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale asociaţilor (societas omnium bonorum);

-societatea care avea ca obiect un singur lucru (societas unius rei);

- societatea al cărei obiect îl formau veniturile (societas questus) ;

Indiferent de formele sale, societăţile erau în această perioadă lipsite de personalitate juridică, iar bunurile care formau fondul social al societăţii erau considerate ca aparţinând asociaţilor în proprietate şi nu societăţii, ca entitate şi ca patrimoniu distinct de persoanele din colectivitate. Pentru puţină vreme, societatea publicărilor (societas publicanorum) a constituit o excepţie de la această regulă, ea fiind unica cu personalitate juridică şi care avea ca obiect de activitate arendarea impozitelor statului .

b) Perioada Evului Mediu

Societatea comercială, cu principalele ei atribute apare în această perioadă. înflorirea comerţului maritim şi terestru m republicile italiene: Genova, Florenţa şi Veneţia a declanşat în acelaşi timp şi o mare nevoie de redite. Pe acest fond al unei accelerate dezvoltări a comerţului, legislaţia era deosebit de inelastică si rigidă. Clericii, nobilii şi militarii, deţinătorii marilor rezerve de capital nu puteau să acorde împrumuturi comercianţiilor, datorită interdicţiei impuse de dreptul canonic - incompatibilitatea cu rangul de nobil sau de militar. Pentru a ocoli aceste rigide prevederi legale, comercianţii au folosit contractul de commenda, în temeiul căruia, o persoana numită commendator, încredinţa unei alte persoane (comerciant) numită tractor, o sumă de bani ori o cantitate de mărfuri pentru a face comerţ în alte ţări, urmărind ca beneficiile realizate să fie împărţite între cele două părţi.

În scopul protejării intereselor terţilor, evoluând treptat de la forme incipiente şi imperfecte de organizare a societăţilor comerciale din antichitate, sumele de bani şi bunurile puse în comun de către asociaţi au început să constituie un patrimoniu distinct al cărui titular a devenit persoana juridică, recunoscută ca atare de către autorităţi.

Pentru prima dată, această instituţie a fost reglementată prin Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea în anul 1673, sub denumirea de societate în comandita. Tot în secolul al XVII-lea apar şi primele societăţi pe acţiuni a căror înfinţare este legată de expansiunile coloniale ale unor puteri maritime ca: Olanda, Anglia si Franţa. Aceste state au constituit nişte aşa-zise „companii”, care reprezentau instrumentele necesare desfăşurării procesului de colonizare a teritoriilor cucerite. Aceste companii erau constituite pe baza unor patente regale sau a unor concesiuni şi cu participarea unui mare număr de posesori de fonduri. Contribuţiile asociaţilor formau un patrimoniu distinct de cel propriu al asociaţilor şi avea ca titular compania în calitate de persoană juridică. Mai mult, asociaţii suportau riscurile rezultate în urma funcţionării companiei, în limita contribuţiei fiecăruia la formarea patrimoniului.