Gestiunea Riscului de Creditare

INTRODUCERE

Ţinând cont de conjunctura specifică procesului actual de tranziţie, precum şi de faptul că sistemul bancar românesc este relativ tânăr, gestionarea riscurilor constituie „coloana vertebrală” a procesului de management, iar problema instrumentalizării sale trebuie abordată pragmatic, cu perspectiva unei evoluţii aplicate.

Aceasta presupune, în esenţă, particularizarea unor tehnici şi instrumente adaptate tranziţiei, concomitent cu funcţionalizarea celor generale, proprii economiilor de piaţă.

Evoluţia istorică a teoriei managementului riscurilor bancare –în ciuda modernismului tematic– s-a caracterizat printr-o anumită incoerenţă şi lipsă de consens, multe bănci comerciale rămânând tributare tradiţiei populiste conform căreia conceptul de risc este asociat numai riscului de creditare. Literatura de specialitate s-a dezvoltat, însă viziunile sistematice suferă de discontinuitate metodologică sau exclusivism.

Realitatea ne obligă să lărgim însă perspectivele iniţiale, context în care experienţa practică are un rol definitoriu. Aceasta deoarece filozofia de bază a actului managerial în băncile comerciale constă nu numai în reducerea riscurilor, cât, mai ales, în asumarea acestora într-o manieră inteligentă.

Un element de o deosebită importanţă se relevă a fi modul de definire parametrică a riscului.

Riscul reprezintă o expunere la incertitudine a unui rezultat generat de o anumită acţiune. Lucrurile par să se complice atunci când luăm în discuţie posibilitatea de a cuantifica incertitudinea. Unii specialişti asimilează de fapt riscul cu incertitudinea, exprimată prin volatilitatea rezultatelor potenţiale reprezentate pe o curbă de distribuţie probabilistică sau, altfel spus, prin abaterea standard a acestor valori faţă de media aritmetică a rezultatelor sperate. O asemenea accepţiune duce la ideea că fluctuaţiile trecute explică integral incertitudinea viitoare, anulându-se deci caracterul său de impredictibilitate.

Problema riscului nu rezidă în volatilitate ca atare, ci în variaţiile raportate la un model tradiţional de volatilitate a rezultatelor, care, pe baza trendului istoric, poate fi prevăzut. Înregistrarea unui rezultat diferit faţă de nivelul anticipat nu reprezintă în mod necesar o pierdere. În acelaşi timp, o pierdere anticipată nu mai este un risc, ci o expunere certă, un cost al afacerii luat în considerare la determinarea rezultatului scontat al acţiunii întreprinse.

În termeni matematici, determinantele pierderii anticipate sunt: probabilitatea de manifestare, mărimea estimată a expunerii la momentul respectiv şi severitatea pierderii, cuantificată în funcţie de garanţii şi costurile estimative de administrare şi întârziere în recuperare. Pentru managementul bancar, aproximarea pierderilor anticipate are un rol important în ajustarea veniturilor obtenabile, în scopul evitării unor proiecţii iluzorii ale indicatorilor de profitabilitate. Modelarea matematică, dependentă de existenţa bazelor de date istorice şi de evoluţiile stabile în timp a variabilelor de calcul, este mai puţin operaţională în practica bancară românească. De altfel, procesul de tranziţie sistematică pe care îl parcurge societatea noastră de la debutul anilor ’90 a generat, prin amploarea mutaţiilor structurale şi complexitatea efectelor, o serie de comportamente atipice, care induc dificultăţi deosebite în activitatea băncilor –în general– şi în gestionarea riscurilor –în special.

Riscul de creditare reprezintă cea mai periculoasa categorie de riscuri bancare, întrucât se înfiltrează la nivelul unei game largi de servicii şi expuneri. În ultimii ani, am fost martorii unei intensificări a impactului negativ al acestui risc pe plan internaţional, în timp ce, pentru economiile în tranziţie, potenţialul său de producere se poate spune că este supradimensionat de evoluţiile financiare fluctuante ale societăţilor comerciale şi gradul mare de îndatorare al acestora.

Prima cerinţă pentru gestionarea cu succes a riscului de creditare constă în existenţă unei “culturi” solide în acest domeniu, concept indefinibil ca atare, dar care încorporează raţionamentele managementului bancar. O cultură puternică presupune:

- menţinerea unui echilibru prudent între dezvoltarea afacerii, pe de o parte, şi controlul calităţii, pe de altă parte;

- preocuparea de a prescrie limite de asumare a riscului în termeni de sectoare, clase, tipuri de finanţare şi nume individuale de clienţi/parteneri;

- elaborarea în scris a politicilor de credit coerente şi cuprinzătoare, fără a accepta obişnuitele abateri în activitatea practică.

CAPITOLUL I: CARACTERISTICILE MANAGEMENTULUI BANCAR

1.1. ORIENTĂRI ÎN DOMENIUL MANAGEMENTULUI BANCAR

Preocuparea de perfecţionare a managementului bancar poate constitui o premisă a succesului politicilor bancare şi a pătrunderii acestora în osatura sistemului.

Aceasta înseamnă, în primul rând, capacitatea de adaptare urgentă la modificările din mediul advers în care acţionează băncile. De asemenea, băncile trebuie să vegheze pentru a se evita situaţiile de „bad management” în relaţia resurse–credite din partea personalului de conducere executivă din Centrală, sucursale sau agenţii, de administrare improprie a riscului bancar, a produselor şi serviciilor oferite de bancă sau de situaţii în care se depistează cazuri de nerespectare a legislaţiei sau corupţie, cu urmări negative pentru activitatea şi prestigiul bancar.

Pentru ca funcţiile managementului să se manifeste cât mai pregnant, prin activitatea de cercetare ştiinţifică bancară desfăşurată trebuie să se fundamenteze noile orientări în domeniu, respectiv:

- gestionarea corectă a activelor şi pasivelor băncii, în condiţiile amplificării riscurilor sub diverse forme;

- lansarea de noi produse şi servicii bancare care să favorizeze stabilitatea sistemului bancar şi implementarea politicii monetare;

- îmbunătăţirea indicatorilor bancari şi de eficienţă a activităţii desfăşurate;

- dezvoltarea armonioasă a întregii reţele bancare;

- prognozarea în vederea conturării celor mai viabile orientări pe termen scurt şi mediu în strategia bancară;

- adoptarea de decizii raţionale care să permită o mare flexibilitate în operarea pe piaţă;

- asigurarea unui control reciproc la toate nivelurile organizatorice, luarea de măsuri de corectare şi sancţionare a abaterilor şi promovarea unui climat de ridicare a cunoştinţelor profesionale a salariaţilor, care să excludă apariţia unor dereglări viitoare.