Gradul, dovada și întinderea rudeniei

CAPITOLUL I – DREPTUL FAMILIEI – Noţiuni generale

1.1 Noţiunea, obiectul şi relaţiile reglementate de dreptul familiei.

Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile (patrimoniale şi personale) de familie, pe care societatea are interes să le îndrume juridiceşte. Existenţa unei ramuri de drept, independentă faţă de celelalte, este dată de un obiect distinct de reglementare şi o metodă proprie.

Relaţiile de familie au o deosebită importanţă, rezultând şi din reglementarea distinctă pe care legiuitorul le-a dat-o. Ele s-au individualizat şi s-au delimitat în suficientă măsură de relaţiile de drept civil , constituind un obiect distinct, de sine-stătător, vizat de dreptul familiei.

În ceea ce priveşte metoda, dată fiind aplicaţiunea principiului egalităţii între soţi, aceasta prezintă multe asemănări cu cea a dreptului civil. Relaţiile dintre părinţi şi copii, însă, şi, în general, relaţiile de ocrotire sunt reglementate printr-o metodă specifică, anume aceea a subordonării drepturilor persoanelor care ocrotesc interesului persoanelor ocrotite . De asemenea, se foloseşte şi

metoda de reglementare “statut legal”, normele juridice având un caracter imperativ în marea lor majoritate.

Tot ca element specific al metodei de reglementare în dreptul familiei s-a mai arătat că, datorită naturii relaţiilor de familie, legea cuprinde numai o reglementare generică, de principiu, a conduitei de urmat, iar conţinutul concret al relaţiilor de familie urmează a fi determinat de către instanţele judecătoreşti sau de către alte instituţii cu competenţă în domeniu. Astfel, în contextul obligaţiilor părinţilor cu privire la copiii lor, dispoziţiile art. 101 Codul familiei prevăd că părinţii “sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, de învăţătura şi de pregătirea profesională a acestuia potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii” . Determinarea în concret, în această opinie, ar urma să o facă chiar instanţele de judecată învestite cu soluţionarea unui litigiu ivit între părinţi, relativ la această chestiune.

În literatura juridică s-a mai arătat că acest mod de reglementare nu este specific numai dreptului familiei, astfel de norme fiind întâlnite şi în alte ramuri ale dreptului. La acest argument s-a mai adăugat că, în general, prin normele juridice, atunci când este vorba despre activităţi atât de complexe cum este aceea de educare a copiiilor minori, de pildă, legiuitorul nu poate în mod

obiectiv să detalieze prin care anume acţiuni, în concret, se poate realiza acest deziderat, sufficient fiind ca ele să fie îndreptate în sensul stabilit cu titlu de principiu în lege.

Dreptul familiei, astfel cum rezultă din cele de mai sus, se individualizează prin caracterul propriu al relaţiilor ce le reglementează şi prin specificul metodei sale.

Următoarele categorii de relaţii sociale sunt reglementate de dreptul familiei:

Relaţii reglementate de Dreptul familiei:

Relaţiile de căsătorie. După ce dispoziţiile art. 44 pct. 1 din Constituţia României conturează conţinutul dreptului fundamental al fiinţei umane de a se căsători, normele dreptului familiei vizează aspectele legate de încheierea, desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi (art. 3-44 Codul familiei).

Raporturile rezultate din rudenie. Rudenia este de două feluri: de sânge, bazată deci pe legătura de sânge între mai multe persoane, fie în linie dreaptă, fie în linie colaterală, şi civilă, rezultată din adopţie. Între persoane legate prin rudenie, există raporturi personale şi unele raporturi patrimoniale. Codul familiei se ocupă de rudenie în art. 45-86, iar de obligaţia legală de întreţinere, ca un efect al rudeniei, în art. 86-96. Adopţia este, în prezent, reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adopţie .