Iacov și Esau, Patriarhi ai Vechiului Testament

PREFAŢĂ

Mesajul ce se desprinde din istoria biblică a patriarhilor Iacov şi Esau este pe cât de actual pe atât de demn de urmat. Pildele ilustrate de textul biblic sunt pe cât de frumoase şi poetice, pe atât de alese din punct de vedere spiritual, îndemnând spre tot ce are mai nobil sufletul omenesc. Pildele şi exemplele ce decurg sunt actuale prin însăşi prelungirea până astăzi a luptelor dintre palestinieni şi evrei/israeliţi, prin dereglarea pe care o are astăzi terorismul pe care îl generează în lume.

Urmaşii lui Esau sunt „doctrinarii poziţiei de forţă”, esavii tuturor veacurilor care vor să-şi impună stăpânirea prin forţă, „să trăiască prin sabie”, Esau devenind un simbol al opresorului. Iacov reprezintă ideea dreptăţii şi păcii, poziţia raţiunii.

Întreaga desfăşurare ulterioară a naraţiunii biblice va arăta că nicicând „sabia lui Esau” nu va izbuti să sugrume „vocea” lui Iacov, nicicând „poziţiile de forţă” nu vor putea impune „modul lor de viaţă” noroadelor lumii care dau ascultare glasului raţiunii.

Caracterizarea pe care textele biblice o dau acestor doi fraţi este o elocventă negare a tuturor teoriilor rasiale, constituie un avertisment dat tuturor acelora care ar fi înclinaţi să cadă în greşeala împărţirii oamenilor după originea lor etnică. „Esavii” tuturor veacurilor şi-au bazat existenţa pe cuvintele „vei trăi prin sabia ta”. Iacov este Binele, iar Esau este Răul.

Simbolistica izvorului Ber- Şeva – legământul păcii – este expresivă. Este vorba despre pacea bazată pe ideea că pământul este destul de încăpător pentru ca toţi oamenii să-şi găsească locul şi „apa dătătoare de viaţă”.

Alegoria „luptei cu îngerul” (Facere 32, 24) reprezintă simbolica luptă dintre spiritul constructiv, plin de pace şi dragoste a lui Iacov şi spiritul rău, distructiv, pătruns de dorinţa de subjugare a lui Esau. Iacov – omul cărţii şi al muncii – este un exemplu de a munci pentru a-şi câştiga hrana şi de a se dedica muncii creatoare, este pândit de două primejdii: setea de aur şi setea de sânge a duşmanilor cărţii şi muncii. Încrâncenarea este grea şi lungă.

Pe lângă un crez luminos şi o inimă caldă pe care le poseda din tinereţe, asprimea vieţii i-a dat lui Iacov un braţ puternic. Dar Iacov se pregătea de luptă cu teamă şi părere de rău; teama că învingerea va echivala cu moartea a lor săi; părerea de rău că victoria sa va însemna doliu şi jale în casa altora. Astfel, „lupta cu îngerul” înseamnă de fapt, lupta dintre Bine şi Rău, şi în ultimă instanţă lupta ce se dă în om, lupta cu el însuşi.

Imaginea poetică a unei „scări cu îngeri între cer şi pământ” (Facere 28, 12), deci existenţa unei legături între cer şi pământ, relevă pe lângă personalitatea şi concepţia despre lume a lui Iacov, măreţia visului lui şi revelaţia lui Iacov: „Dumnezeu se află aici, în locul acesta şi eu nu am ştiut”. Visul oglindeşte o concepţie şi un ideal. Este visul de om al omenirii.

Omul – o sinteză dintre lut şi spirit, trebuie să se străduiască mereu să urce pe această scară. Iacov face descoperirea şi în conştiinţa sa pătrunde convingerea că Dumnezeu se află pretutindeni, oriunde se află omul, Dumnezeu îi este alături. Şi ce poate să fie mai tămăduitor pentru sufletul omenesc decât sentimentul că oriunde s-ar afla, Dumnezeu este cu el.

Cu fiecare gând frumos, cu fiecare sentiment nobil, cu fiecare faptă bună dăm viaţă la ceea ce reprezintă eternitatea din noi, la ceea ce supravieţuieşte efemerei haine de lut pe care sufletul a îmbrăcat-o pe acest drum care-l străbate de la naştere la mormânt. Cel ce săvârşeşte o faptă bună „crează” un înger bun, adică mai „urcă pe scară”. Din povestirea biblică a istoriei celor doi patriarhi se mai poate descoperi formularea autorului liturgic în care se confirmă cuvintele: „Fiecare om îşi are Dumnezeul pe care îl merită”.

Istorisirea ne dezvăluie faptul că dacă Avraam l-a descoperit pe Dumnezeu pe calea cercetărilor, dacă el a fost primul muritor care a avut revelaţia divină prin raţionamente care l-au dus la concluzia că nu este cu putinţă un univers care să nu aibă un ziditor, un îndrumător, Isaac, tatăl lui Iacov şi al lui Esau, găseşte credinţa cea adevărată prin educaţia primită din partea părintelui său, din copilărie sădindu-i-se în suflet această credinţă. Credinţa lui Isaac nu mai reprezintă o cucerire a propriului său spirit, ci o moştenire sufletească pe care o păstrează cu sfinţenie.

Prin urmare, o altă pildă a istoriei celor doi patriarhi este importanţa covârşitoare pe care o are educaţia – de la o vârstă cât mai fragedă – în insuflarea credinţei în sufletul oamenilor, fapt din care reiese de astfel importanţa religiei în şcoală, şi chiar din primii ani de studiu.

În această lucrare am încercat să surprind viaţa celor doi patriarhi ai Vechiului Testament, Iacov şi Esau, pilda vieţii lor, drumurile lor diferite, importanţa lor în istoria poporului evreu, etc. În introducere am arătat genealogia patriarhului Iacov, evidenţiind mai înainte soarta istorică a casei lui Avraam, în urma făgăduinţei dată de Dumnezeu seminţiei acestuia, „legământul” încheiat cu el.

În capitolul întâi am demonstrat faptul că patriarhul Iacov este părintele legitim al poporului iudaic, prin alegerea sa de către Dumnezeu ca să fie părintele lui Israel.

În capitolul al doilea am prezentat două evenimente importante din viaţa patriarhului Iacov şi anume: visul cu scara de îngeri care făcea legătura între cer şi pământ, precum şi lupta pe care a dus-o cu îngerul Domnului şi din care a ieşit învingător.

În capitolul al treilea am arătat viaţa şi destinul patriarhilor Iacov şi Esau, toate relatările biblice în legătură cu aceştia doi, întâmplările şi rolul lor important în istoria poporului evreu.

În capitolul al patrulea am prezentat visele lui Iacov, enumerând şi pe fiii acestuia, care au devenit întemeietorii celor douăsprezece seminţii ale poporului lui Israel.

În concluzii am prezentat, pe scurt, ideile cele mai importante ale acestei lucrări, învăţăturile şi toate cele ce reies din pilda vieţii celor doi patriarhi, Iacov şi Esau, care ne vor ajuta să înţelegem mai bine Sfânta Scriptură şi modul în care Dumnezeu lucrează în lume şi cu oamenii.

INTRODUCERE

La jumătatea drumului dintre Bagdad şi Golful Persic, la circa şaisprezece kilometri de cursul actual al Eufratului, acolo unde se înalţă astăzi un tumul de bitum, denumit de arabi Al-Mukayyar, se afla antica cetate Ur. Cu cei 250.000 sau 500.000 de locuitori ocupaţi în agricultură, meşteşuguri şi comerţ, oraşul era capitala Imperiului sumerian care, la mijlocul celui de-al treilea mileniu î. Hr., se întindea de la Assur şi din Arbelli până la Golful Persic, iar din Liban până la Susa. Săpăturile engleze de la Ur, conduse de Sir Leonard Wolley între 1922 şi 1934, au relevat lumii nivelul ridicat de civilizaţie şi de confort cu care acest oraş se putea lăuda atunci când se afla la apogeu. Dar această splendoare nu era sortită duratei. Coborâte din munţii ce se înălţau de cealaltă parte a Golfului Persic, hoardele elamite au atacat Imperiul sumerian, iar în 1960 î. Hr. Ur cădea distrus şi umilit.

O plângere sumeriană despre căderea cetăţii Ur, descoperită la Nipur, în 1900, descria „prăpădul total” săvârşit de invadator, zidurile oraşului făcute una cu pământul, edificiile sale transformate în cenuşă, chiar şi porţile sale erau pline de trupurile celor ucişi. Au pieirit puternici şi slabi, de foamete sau surprinşi de foc în locuinţele lor, iar cei care au găsit mijloace de a supravieţui s-au risipit, care încotro. Familiile au fost dislocate. Părinţii şi-au abandonat copiii iar bărbaţii soţiile lor.