Încheierea căsătoriei în legislația română

INTRODUCERE

Căsătoria este în fapt rezultatul unei lungi evoluţii, prin care uniunea sexuală a bărbatului cu femeia a fost reglementată din punct de vedere al convieţuirii şi al efectelor în ce priveşte copiii şi transformată într-o instituţie respectată şi stabilă.

Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, şi reglementată de normele imperative ale legii.

Termenul de căsătorie este utilizat de Codul civil cu două înţelesuri:

- în sensul de act juridic, adică este un act juridic bilateral, născut, prin acordul de voinţă al viitorilor soţi care consimt în mod liber şi pe deplin egali, să se căsătorească conform prevederilor art.259 din Codul civil;

- în sensul de statut legal al soţilor cu referire la raporturile personale şi patrimoniale, prevăzute de art.307 – 311 şi 312 – 372 din Codul civil. Astfel, Codul civil foloseşte, de exemplu, termenul de căsătorie în sens de act juridic în art. 259 („căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie”), în art. 271 („căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber exprimat”), în art.293 (care prevede că „este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor...”).

Căsătoria înseamnă situaţia juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriţi. Această situaţie juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei, şi există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie. În acest sens, Codul civil foloseşte, de exemplu, termenul de căsătorie în art. 311, potrivit căruia soţii sunt obligaţi să poarte un anumit nume „în timpul căsătoriei”, dar şi în art. 313, care stabileşte regimul juridic matrimonial care produce efecte numai din ziua căsătoriei.

Căsătoria deşi se aseamănă cu un contract civil fiind un act juridic bilateral, viitori soţi consimt în mod liber să încheie actul juridic prin care se căsătoresc sau nu, părţile sunt egale în faţa legii şi nu se subordonează dar, nu este un contract deoarece se deosebeşte de acesta prin faptul că, nu a fost concepută ca un contract, consimţământul este limitat la statutul legal al căsătoriei, are al scop decât are contractul.

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII PRIVIND CĂSĂTORIA

1.1.Noţiunea şi caracterele ale logodnei și căsătoriei

Căsătoria romană era definită de jurisconsultul Modestin în modul următor: Nuptiae sunt conjunctio maris et faeminae et consortium omnis vitae, divini et humani juris communicatio - "Căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii, o comunitate pentru întreaga viaţă, îmbinarea dreptului divin şi uman".

În Institutele sale, Justinian defineşte căsătoria ca fiind: Nuptiae autem sive matrimonium, est viri ei mulieris conjunctio, individuam vitae consuetudinem continens - "Căsătoria este unirea bărbatului cu femeia care produce o comunitate de viaţă indivizibilă".

Căsătoria romană se realiza iniţial prin trecerea femeii sub puterea (manus) bărbatului.

În epoca de început a Romei, căsătoria cum manus (în care femeia cădea sub puterea soţului său) era singura formă de căsătorie practicată. Ulterior, datorită evoluţiei societăţii romane care a presupus dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor sociale şi economice, şi căsătoria romană şi-a modificat fizionomia iniţială. Astfel, căsătoria cu manus şi-a pierdut treptat aplicabilitatea practică şi caracterul exclusiv de utilizare şi a fost înlocuită cu căsătoria fără manus, în care femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului său, ci rămânea sub puterea propriului pater familias.

Căsătoria romană era precedată de o logodnă numită sponsalia care desemna o promisiune pe care şi-o făceau viitorii soţi ca se vor uni ulterior prin căsătorie. Denumirea logodnei - sponsalia - îşi are originea în epoca veche a Romei, când logodnicii utilizau verbul spondeo - "promit" - când se angajau într-o logodnă.

Condiţiile de fond necesare pentru o logodna erau diferite de cele pe care le vom analiza atunci când vom vorbi despre condiţiile de fond ale căsătoriei.

Astfel, pater familias putea să logodească pe fiica sa (şi în majoritatea cazurilor aceasta era practica utilizată) chiar fără consimţământul acesteia, spre deosebire de căsătorie, unde vom vedea că era necesar consimţământul ambilor soţi.

Condiţia de vârstă pentru logodnă era diferită de condiţia necesară la încheierea căsătoriei, în sensul că se puteau căsători copiii impuberi, dar care împliniseră vârsta de 7 ani.

Logodna nu era complet lipsită de efecte juridice, în sensul că logodnicul avea o acţiune de adulter în caz de infidelitate a logodnicei sale, injuriile aduse logodnicei se răsfrângeau asupra sa şi putea introduce acţiune în acest sens şi, deşi logodna nu crea pentru părţi obligaţia de a se căsători, în perioada împăratului Constantin, ruperea în mod nejustificat a logodnei atrăgea pentru partea vinovată, obligaţia la daune materiale faţă de cealaltă parte.