Încheierea și executarea contractului individual de muncă

INTRODUCERE

Tema prezentei lucrări a constituit una dintre preocupările doctrinei și practicii judiciare încă de la începuturile legislației muncii, actualitatea ei fiind asigurată însă de evoluția continuă a relațiilor individuale de muncă, în contextul unei piețe naționale a muncii aflate într-o continuă dinamică, cu influențe normative și sociale din spațiul comunitar, pe de o parte și marcate de procesul globalizării pe de altă parte.

Reglementarea juridică a contractului individual de muncă ca instituţie de drept distinctă are o istorie relativ scurtă. Necesitatea unei astfel de reglementări a apărut în ţările dezvoltate la începutul sec. XIX, iar pentru România, problema a devenit stringentă la finele acestui secol.

Dacă la început contractul de muncă era un contract de închiriere a muncii şi era asigurat de regulile dreptului civil, la sfârşitul sec. XIX prin complexitatea şi diferenţierea relaţiilor de muncă s-a constatat necesitatea reglementării specifice a prestării muncii, pentru care se primea un salariu, reglementare ce interesa atât angajatorul cât şi angajatul, reglementarea se referea la crearea unui cadru de disciplină specific, la protecţia mai eficientă a salariatului, la răspunderi şi jurisdicţii cu mare grad de specificitate.

Contractul individual de muncă este definit în legislaţia română în cuprinsul art. 10 din Codul muncii, ca fiind:, un contract în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumită salariu”.

Însă pentru a încheia un contract de muncă valabil este necesar a fi îndeplinite anumite condiţii, care pot fi generale, adică comune şi altor tipuri de contracte (capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza), precum şi îndeplinirea unor condiţii specifice, care caracterizează contractul individual de muncă (de exemplu: obligaţia de a informa, examenul medical, avizul, autorizaţia, etc.).

Dreptul muncii reglementează încheierea unor contracte de muncă ce prezintă situaţii speciale în materie, cerându-se a fi îndeplinite anumite condiţii speciale la încheierea lor, de pildă pentru ca un cetăţean străin să poată fi încadrat în baza unui contract individual de muncă în România trebuie să deţină autorizaţia de muncă pe teritoriul ţării.

După ce s-a încheiat etapa negocierilor între angajator şi cel care doreşte a se încadra în muncă, sau ulterior câştigării concursului pentru ocuparea unui post, viitorul angajat trebuie să întocmească dosarul cu actele necesare în vederea încheierii propriu-zise a contractului individual de muncă. Practic după acest moment are loc încheierea contractului individual de muncă între angajator şi salariat.

Consecinţa încheierii contractului individual de muncă fără îndeplinirea condiţiilor cuprinse în dispoziţiile legale, constă în nulitatea acestui contract, ca o sancţiune a încălcării dispoziţiilor legale sau scopului acestor dispoziţii.

Legea 53/2003 a cunoscut foarte multe modificări cauzate de o nevoie cât mai mare de a fi în consens cu evoluţia societăţii, precum şi cu aderarea României la Uniunea Europeană. Astfel în ziua de azi încheierea contractului individual de muncă are la bază principiul liberei negocieri şi a respectării drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor două părţi, această situaţie fiind circumstanţiată prin lege care, bineînţeles, este perfectibilă.

CAPITOLUL I

Generalităţi privind contractul individual de muncă

1.1. Reglementarea contractului individual de muncă

Inițial, contractul individual de muncă a fost reglementat de art. 1470 pct.1 din Codul civil anterior, alături de contractul de antepriză și de cel de transport, ca una din felurile de locațiune a lucrărilor, și anume, aceea prin care persoanele se obligă să pună lucrările în serviciul altora. Era cunoscut sub denumirea de contract de locațiune de muncă.

Ulterior contractul individual de muncă, a făcut obiect principal de reglementare atât pentru Codul muncii din 1950, cel din 1972, cât și pentru Codul muncii, în vigoare de la 1 martie 2003

În principal, contractul individual de muncă este reglementat de Codul muncii. Acesta conține un întreg titlu (II), intitulat „Contractul individual de muncă”, cel mai cuprinzător din structura sa, înglobează nouă capitole (art.10-110), ceea ce reprezintă aproximativ o treime din textele Codului muncii.

Contractul individual de muncă este instituția reglementată exhaustiv, motiv pentru care putem aprecia că actualul cod al muncii este, cu prioritare, o lege a acestui contract.

1.2. Definiții ale contractului individual de muncă

Conform art. 37 din Legea din anul 1929, contractul individual de muncă era convențiunea prin care una din părți denumită salariat se obligă să presteze munca sau serviciile sale pentru un timp determinat sau pentru o lucrare determinată, unei părți denumită patron, care la rândul său se obligă să remunereze pe cel dintâi.

Art. 12 din Codul muncii din 1950 definea contractul individual de muncă

„drept înțelegerea scrisă, potrivit căreia o parte, angajatul se obliga a presta munca unei alte părți, aceluia care angajează în schimbul unei remunerații”.