Inflația în România

CAPITOLUL 1.

INFLAŢIA

“Inflaţia este un proces de creştere a nivelului general al preţurilor de consum, mecanism care provoacă varietăţi multiple de lungă durată, generalizează el însuşi cauzele permanenţei sale şi exprimă prin majoritatea cea mai mare parte a preţurilor. ’’

1.1. INFLAŢIA CONTEMPORANǍ – geneză şi natură

Oricât ar părea de paradoxal, inflaţia este încă insuficient conturată conceptual. Aceasta cu toate că procesul inflaţionist este generalizat, iar specialiştii îi acordă o mare atenţie.

Fiind, înainte de toate, un fenomen monetar, caracterizarea inflaţiei se poate face, trebuie să se facă în legătură cu formele istorice pe care le-au cunoscut banii.

Iniţial, inflaţia s-a manifestat sub forma devalorizării (falsificării) banilor – metale preţioase. În aceste condiţii, avea loc separarea conţinutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conţinutul lor real (mai mic, diminuat prin falsificări repetate şi pe căi diverse).

A doua formă istorică de inflaţie constă în inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur. Atât timp cât banii de hârtie inlocuiau realmente aurul monetar, mişcarea semnelor valorii oglindea legile circulaţiei banilor, precum şi mărimea acestora aur cu valoare deplină. Dacă banii de hârtie intreceau însă propria lor măsură, respectiv cantitatea de bani aflată în circulaţie o depăşea sensibil pe cea care rezulta din raportul dintre masa aurului monetar şi etalonul aur, atunci surplusul de bani de hârtie antrena creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie.

Prăbuşirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflaţie – inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur şi/sau neconvertibil în general (pe plan extern). Acum, existenţa banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială. În condiţiile în care singurele elemente de stabilitate şi normalitate monetară decurg din cursul forţat al banilor şi din încrederea populaţiei în buna funcţionare a sistemului monetar, inflaţia poate să apară şi, în fapt, apare ca un proces ce ’’ iese ’’ din cadrul normalului monetar, ca un excedent de ofertă monetară.

Pe baza intereselor diferite ale grupărilor socio-profesionale şi politico-doctrinare şi ţinând seama de limitele fireşti ale cunoaşterii unui proces complex şi dinamic, au fost elaborate şi circulă în literatura de specialitate numeroase şi interesante puncte de vedere cu privire la natura însăşi a inflaţiei.

Unii autori privesc inflaţia ca un proces general – atemporal şi aspaţial. Există inflaţie – susţin ei – când nivelul general al preţurilor creşte continuu şi rapid, oricum anormal de rapid. Este vorba de o creştere suplimentară faţă de cea garantată de starea generală a economiei.

Numeroşi specialişti consideră inflaţia doar o formă specială de creştere a preţurilor, respective acea creştere a preţurilor naţionale care o depăşeşte pe cea a preţurilor internaţionale. În gândirea keynesiană, natura inflaţiei este apreciată în legătură cu fluxurile macroeconomice reale, tendinţa de creştere nelimitată a preţurilor curente fiind corelată cu folosirea deplină a mâinii de lucru.

Promotorii neoliberalismului monetarist abordează şi explică inflaţia pe baza confruntării specifice dintre mărimile nominale şi cele reale, dintre nivelurile curente şi cele aşteptate ale indicatorilor macroeconomici. Se are în vedere faptul că banii au

importanţă considerabilă pentru înţelegerea nivelului şi dinamicii mărimilor nominale, nu şi pentru cele reale.

Inflaţia actuală continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a banilor aflaţi în circulaţie. Ea nu constă în devalorizarea instrumentelor monetare prin măsuri luate conştient de factori economici specializaţi. În plus, mecanismul scăderii puterii de cumpărare a banilor este unul specific banilor neconvertibili şi banilor de credit.

Inflaţia se manifestă ca o creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor. Creşterea este însă diferenţiată pe categorii de bunuri economice, ca şi pe servicii ale factorilor de producţie, pe variate pieţe teritoriale. Inflaţia modifică deci corelaţiile dintre preţurile bunurilor şi resurselor.

Evidentă în primul rând, în sfera circulaţiei monetare şi marfare, inflaţia actuală semnifică un anume raport între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor reale. Aceasta semnifică excedentul masei monetare faţă de oferta agregată de satisfactori şi de prodfactori.

Deoarece fluxurile băneşti pot influenţa fie în sensul realizării echilibrelor macroeconomice, fie în cel al stimulării şi adâncirii unor dezechilibre, inflaţia contemporană devine ea însăşi un dezechilibru monetaro-material. Cea mai evidentă formă de existenţă a acestui dezechilibru constă în drenarea economiilor populaţiei spre speculaţii aducătoare de profit pe termen scurt, respectiv sustragerea lor de la investiţii productive.

Apărută la punctele de interfenţă dintre fluxurile reale şi cele monetare, inflaţia apare ca disfuncţie acceptată de agenţii economici, ca un rău necesar al creşterii economice. În general, se caută să se asigure un anumit surplus de ofertă de bunuri faţă de cererea solvabilă a populaţiei. În plus, mulţi specialişti consideră inflaţia moderată şi controlată de organismele specializate drept răul cel mic faţă de şomajul cronic de masă – răul cel mare – ca şi faţă de recesiunea economică.

Ca proces structural, ce cuprinde ansamblul macrosocial, inflaţia actuală are defecte restructurante. Pentru unele categorii de persoane, efectele sunt negative, dureroase chiar, pentru altele, acestea pot fi pozitive. Inflatia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care exprimă deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor, putând fi identificată şi ca existenţă în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei.

Natura inflaţiei contemporane poate fi evidenţiată şi prin compararea procesului respectiv cu cel al deflaţiei şi cu cel al dezinflaţiei.

Deflaţia constă în procesul monetaro-material caracterizat prin scăderea durabilă pe termen lung a nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de măsuri care vizează restrângerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra dinamicii crescătoare a preţurilor.

În fapt, nu este vorba de lichidarea proceselor inflaţioniste, ci de aducerea lor în limite normale prin politici deflaţioniste specifice fiecărei ţări şi fiecărei etape istorice. Cele mai frecvente astfel de măsuri deflaţioniste sunt: reducerea cheltuielilor publice sau angajarea unor astfel de cheltuieli numai în măsura în care se constituie veniturile ce urmează să le susţină financiar; creşterea presiunii fiscale pentru a limita veniturile nominale disponibile ale populaţiei; restricţionarea creditului şi creşterea ratei dobânzii; limitarea creşterii salariilor şi a marjelor de profit; uneori se recurge chiar la blocarea creşterii preţurilor.

Dacă inflaţie exprimă, de regulă, un raport invers între creşterea foarte puternică a preţurilor şi dinamica creşterii economice (o creştere lentă sau chiar o scădere a producţiei naţionale), deflaţia dimpotrivă, exprimă o relaţie directă (cu acelaşi sens) între dinamica preţurilor şi cea a producţiei (ambele variabile scad).

Dezinflaţia constă în procesul monetaro-real care semnifică încetinirea durabilă, controlată şi autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor.

De exemplu, se poate vorbi despre dezinflaţie atunci când într-o ţară se preconizează şi se obţine o reducere controlată a ratei inflaţiei de la circa 55% într-un an la circa 30% în anul următor, cu efectele benefice corespunzătoare. Tocmai de aceea, dezinflaţia este considerată o replică pozitivă dată atât inflaţiei puternice, cât şi deflaţiei cu efectele ei malefice în planul economiei reale (al producţiei).

Unii specialişti au elaborat teoria dezinflaţiei competitive, ca fundament teoretic al măsurilor de combatere a efectelor negative ale inflaţiei şi ale deflaţiei. De cele mai multe ori, o asemenea dezinflaţie este asociată cu politica de menţinere a monedei naţionale în raport cu celelalte monede şi de menţinere sau de aducere a ratei inflaţiei la un nivel mai redus decât ratele inflaţiei în ţările partenere ale ţării de referinţă.

În fond, o asemenea abordare a problemelor inflaţiei urmăreşte sporirea competitivităţii pe pieţele externe, pe baza creşterii valorii adăugate şi nu pe cea a preţurilor relativ scăzute. Preţurile relativ scăzute se obţin prin ieftinirea exporturilor ţării cu inflaţie mai puternică. Ori, dezinflaţia competitivă nu mizează pe acest factor de creştere a exporturilor, ci pe sporirea eficienţei operaţiunilor de export prin creşterea ponderii valorii adăugate.

Deci noutatea modului de abordare a relaţiei inflaţie-deflaţie-dezinflaţie constă în aceea că prin conceptul de dezinflaţie competitivă nu se abordează preferinţa şi interesul pentru creşterea economică. Prin acest termen se declară război deflaţiei, care, în mod tradiţional, este însoţită de reducerea producţiei naţionale.