Inflația vs Șomajul

INTRODUCERE

Dacă se poate vorbi despre vreun avantaj al ţărilor ex-comuniste, acela este de a avea o ţintă precisă: economia de piaţă. Ţările europene din acest grup doresc totodată integrarea în Uniunea Europeană, astfel că obiectivul lor fundamental este şi mai clar conturat: ele trebuie să transpună în ţările respective tipul de structuri şi instituţii care funcţionează acum şi care se pregătesc în Uniunea Europeană. Instituţiile, procedurile şi funcţiile trebuie create pornind doar de la modelul care se construieşte acum în ţările membre ale Uniunii Europene.

Politicile urmate de autorităţile acestor ţări trebuie să ţină pasul cu cerinţele noilor obiective. Ştiinţa economică a suferit enorme modificări în ultimele şapte decenii şi totuşi cu greu se poate spune că a ţinut pasul cu schimbările imprimate în primul rând de progresul tehnologic, dar şi de mondializarea economiei. Oricum politica economică nu are altă şansă decât de a se alinia condiţiilor actuale şi viitoare, fără a mai încerca să repete experienţe depăşite de istorie.

În acest cadru, una din problemele importante cu care se confruntă societatea la nivel mondial cât şi naţional este cea a inflaţiei şi a efectelor economice şi sociale ale acesteia. Inflaţia considerată un semn al unor dezechilibre din economie, impune necesitatea controlării ei şi a evitării pe cât posibil a procesului inflaţionist.

Inflaţia şi politicile antiinflaţioniste din România reprezintă obiectul lucrării de faţă.

Datorită multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflaţia, ca fenomen persistent şi dăunător în economie, nu poate fi stăpânită decât prin aplicarea unui complex de măsuri corelate, iar rezultatele acestora nu pot apărea, în mod obiectiv, imediat. Esenţial este însă ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre combaterea cauzelor care generează inflaţia, transmiţând astfel un mesaj convingător publicului (agenţi ecoomici şi populaţie) din ţară şi, egal de important, lumii financiare internaţionale.

Prin amploarea ingrijoratoare, prin structurile complexe, dar mai ales prin dinamicile ce isi schimba ritmurile si sensurile, somajul a devenit o problema macroeconomica ce face obiectul unor aprige dispute teoretice, metodologice şi politico-ideologice.

Definitia cea mai folosita pe care o dau economistii somerului este urmatoarea: acea persoana care cauta un loc de munca remunerat, si care nu are un asemenea loc in mod curent. In diferitele reglementari nationale si internationale se folosesc si alte criterii delimitative ale somerilor. Aceasta mai ales daca problema in cauza se leaga de ajutorul de somaj si de criteriile acordarii acestuia. Astfel, pentru ca o persoana sa fie declarata somer trebuie sa fie inscrisa pe listele oficiilor de plasare a fortei de munca si sa fie disponibila de a incepe lucrul imediat ce i s-ar oferi un loc de munca. Biroul International al Muncii (B.I.T.) considera ca somerul poate fi definit ca acea persoana care: este lipsita de munca, este apta de munca, cauta loc de munca remunerat si este disponibila sa inceapa lucrul imediat (in 15 zile).

Cel mai adesea, fenomenul contemporan somaj este abordat si analizat ca un dezechilibru al pietei muncii la nivelul ei national: ca loc de intalnire si de confruntare intre cererea globala si oferta globala de munca. Aceasta maniera de abordare a somajului este, in fapt, o continuare a analizei problemelor demografico-economice, pe de o parte, si a celor economico-financiare si investitionale, pe de alta parte. Numai ca atat resursele de munca (oferta de brate de munca), cat si nevoia de munca (cererea de munca) sunt filtrate prin exigentele si regulile unice ale remunerarii si salarizarii. De aceea, indiferent de unghiul de abordare si tratare a lui, somajul este o disfunctie a pietei nationale a muncii.

CAPITOLUL I

INFLAŢIA - FORMĂ DE MANIFESTARE A DEZECHILIBRELOR MONETARE

MONEDA SI SISTEMUL MONETAR. ECHILIBRUL MONETAR

Moneda este constituita de ansamblul mijloacelor de plata direct utilizabile pentru a efectua platile pe pietele de bunuri si servicii, pentru stingerea datoriilor generate de schimbul de marfuri, este un activ unanim acceptat care poate fi schimbat, conservat, detinut sau imprumutat.

Moneda, care este angajata in divese circuite si insoteste schimburile de marfuri si tranzactiile economice, indiferent de forma pe care o are (moneda-marfa, moneda metalica, moneda fiduciara, moneda scripturala, moneda electronica), indeplineste trei functii. Functiile monedei sunt acelea de intermediar al schimburilor, de masura a valorilor, de instrument de masura a valorii. Faptul ca moneda indeplineste cumulativ aceste functii se explica prin proprietatea esentiala a monedei: lichiditatea prin excelenta.

Sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare şi reglementare a circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv.

Cu aceeaşi semnificaţie este utilizată definiţia dată de academicianul Costin Kiriţescu după care sistemul monetar naţional reprezintă „ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.

Elementele unui sistem monetar rezultă din reglementările monetare ale statului

respectiv, din modul de organizare al circulaţiei monetare, şi trebuie să răspundă următoarelor probleme:

- baza sistemului monetar;

- circulaţia monetară;

- creaţia monetară;

- dimensionarea cantităţii de bani necesară circulaţiei;

- organizarea relaţiilor monetare ale unei ţări cu străinătatea;

- asigurarea stabilităţii sistemului monetar.

Moneda este un simbol, neavand o valoare intrinseca. De aceea, pentru exprimarea valorii se foloseste un etalon. Etalonul reprezinta modalitatea de precizare si concretizare a unitatii monetare.

Valoarea monedei, respectiv puterea de cumparare decurg din nivelul pretului, astfel incat puterea de cumparare a unei cantitati de moneda este variabila, deoarece valoarea bunurilor si serviciilor ce pot fi achizitionate cu aceasta cantitate nu este constanta, relatia dintre cantitatile de bunuri si masa monetara fiind evidentiata prin fluctuatiile pretului.

Starea de echilibru intr-o economie isi are determinantii in conditiile economice, monetare, financiare, valutare si sociale specifice fiecarei economii si fazelor de evolutie a acesteia.

Echilibrul economic este reprezentat de de o constelatie de variabile interdependente care se determina una pe alta, incat nici una dintre variabile nu se poate modifica independent.

Echilibrul static este conceptul primar in care sunt evidente numai conditiile existentei echilibrului, fara a fi relevat modul cum se restabileste el odata perturbat; dimpotriva, echilibrul dinamic ia in considerare si variabila temporala, putand descrie procesul de restabilire al echilibrului.

In ultimele decenii s-a conturat mai degraba ideea unui dezechilibru economic permanent ca fiind o stare de fapt normala. Starea de echilibru este astfel un ideal care nu se atinge, dar care imprima o tendinta autoreglatoare a economiei.

Echilibrul monetar poate fi definit ca fiind starea de identitate intre masa baneasca (oferta de bani) si cererea de bani. Echilibrul monetar nu inseamna intotdeauna si echilibrul economic, deoarece acesta depinde de numerosi alti factori.

Echilibrul financiar ia in considerare numai relatiile de natura financiara.

Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea multor conditii, iar elementul fundamental al asigurarii echilibrului monetar dinamic il reprezinta politica monetara, instrumentele si obiectivele acesteia. Impactul politicilor monetare vizeaza ajustarea si corectarea dezechilibrelor, integrarea echilibrului monetar in echilibrul economic in ansamblu.