Influența Mediului Familial Asupra Activităților Extrașcolare ale Școlarului Mic

CAPITOLUL 1

ŞCOLARUL MIC (6 – 10 ANI)

Lumea şcolarului mic este alcătuită din o serie de evenimente care îl fac să fie într-o evoluţie permanentă. El descoperă zi de zi lucruri noi, iar corpul său reacţionează progresiv la toate aceste schimbări. Deşi transformările fizice sunt vizibile, este indicat să acordăm atenţie şi modificărilor în plan psihic pe care le experimentează copilul în etapa micii şcolarităţi, întrucât aceste modificări au poate cel mai puternic impact asupra vieţii şcolarului la această vârstă.

1.1. Particularităţile fizice

Un aspect esenţial din existenţa şcolarului mic îl constituie transformările de care acesta are parte în perioada cuprinsă între 6 şi 10 ani. Aceste trăsături sunt importante pentru că raportat la ele se pot organiza activităţi extraşcolare care să se potrivească preferinţelor copilului, dar mai ales capacităţii acestuia de a participa la ele. ,,Dezvoltarea fizică este mai puţin marcantă decât în perioadele anterioare. Creşterea în înălţime este de circa 4 – 5 cm anual, astfel că de la 115 – 118 cm cât are la 6 ani, şcolarul mic ajunge la aproximativ 135 cm la 10 – 11 ani. În aceeaşi perioadă, greutatea creşte de la 20 – 22 kg la cca 30 kg.” (V. Ţîrcovnicu, 1975, p. 95)

Apar molarii primi inferiori şi superiori şi incisivii centrali inferiori, iar către 7 ani incisivii centrali superiori. Procesul de osificare nu este terminat. Se cere o deosebită atenţie de a obişnui pe copii cu o poziţie corectă în bancă – mai ales la desen şi scris – spre a nu se produce deformări ale coloanei vertebrale (scolioze, cifoze, lordoze). Sistemul muscular este de asemenea în plină dezvoltare. Jocul, munca solicită dezvoltarea în continuare a muşchilor mari, creşterea forţei fizice, ceea ce explică marea mobilitate a copiilor. Fuga, săriturile, jocurile de mişcare constituie o necesitate pentru ei. Această tendinţă spre mişcare poate fi fructificată organizând jocuri în aer liber, excursii, activităţi extraşcolare potrivite cu posibilităţile lor de efort. Muşchii mici de la degete nu sunt încă suficient dezvoltaţi, obosesc repede şi de aceea elevii din clasa I-a întâmpină greutăţi la desen, scris. Activităţile care cer fineţea şi precizia mişcărilor (desenul, scrisul, lucrul manual) ajută la dezvoltarea muşchilor scurţi.

Capacitatea pulmonară a copiilor la această vârstă şcolară este redusă. Pentru a se asigura oxigenarea sângelui, respiraţia lor este mai deasă decât a adultului. (Şcolarul mic respiră de circa 22 ori pe minut, pe când adultul doar de aprox. 17 ori). Pulsaţiile inimii sunt de asemenea mai dese decât la adult. Aceste împrejurări explică de ce şcolarul mic oboseşte repede, dar se şi reface repede.

1.2. Particularităţile psihice

Dacă până la vârsta de şase ani, activitatea care solicită cel mai mult pe copil este jocul, începând cu această vârstă, jocul este înlocuit de învăţătură. Trecerea de la joc (activitate cu scop în sine) la muncă (activitate cu scop în afară) provoacă adânci transformări intelectuale, afective şi voluntare, transformări de care este indicat să ţinem seama atunci când antrenăm copilul spre o activitate sau alta, asigurându-ne că acestea sunt potrivite pentru el.

Încercând să caracterizeze lapidar vârsta de la 6 la 8 ani, A. Gesell şi F. Ilg (Gesell şi Ilg, 1953) scriu că şase ani este o vârstă de dispersie, şapte ani este o vârstă de reflexiune, iar opt ani este o vârstă de expansiune, la un nivel relativ superior de maturizare.

Creierul copilului de vârstă şcolară mică se dezvoltă mult, nu atât în ceea ce priveşte greutatea (de la 1300 g ajunge la 1400 g), cât în ceea ce priveşte structura. Astfel că sunt bine marcate circumvoluţiunile, lobii frontali s-au mărit ca volum, celulele corticale sunt capabile de funcţionare fină şi complexă. Solicitările la care este supus copilul în procesul de învăţământ şi în relaţiile lui cu mediul social contribuie la dezvoltarea structurii creierului şi a proceselor cortexului.

Sub influenţa muncii, a jocului şi mai ales a procesului de învăţământ are loc în această perioadă o intensă dezvoltare psihică.

La intrarea în şcoală percepţia copilului păstrează unele trăsături ale vârstei preşcolare: este globală şi superficială. El confundă adesea literele şi cuvintele asemănătoare ca formă exterioară, iar când observă un obiect se opreşte mai mult asupra obiectelor care îl interesează, dar care nu sunt totdeauna şi cele esenţiale. Percepţia materialului intuitiv se desfăşoară acum sub îndrumare didactică, elevul fiind solicitat să precizeze forme, dimensiuni, culori, exprimând prin desen şi prin cuvinte ceea ce au observat. Percepţia devine astfel analitică, la început analiza bazându-se intens pe material intuitiv, iar apoi treptat ajunge să se realizeze şi în plan mintal.

Orice proces de învăţare la care copilul participă, contribuie şi la dezvoltarea atenţiei copilului. Dintr-o atenţie spontană, instabilă, atrasă mai mult de formă, culorile şi mişcarea obiectelor, el ajunge ca prin îndrumări să-şi formeze treptat o atenţie voluntară, capabilă să urmărească o explicaţie un timp mai îndelungat, chiar şi când aceasta nu are un suport concret.

Memoria este funcţia psihică de bază care face posibilă fixarea, conservarea, recunoaşterea şi reproducerea informaţiilor şi trăirilor noastre. Memoria este implicată în toate procesele psihice. Ea apare ca o verigă de legătură între situaţii; evenimentele separate în timp, contribuind prin aceasta la retragerea şi autoreglarea comportamentului uman.

Memoria este o capacitate psihică absolut necesară fără de care viaţa individului ar fi practic imposibilă. În absenţa memoriei, a unui baraj de informaţii păstrat în ea, nici creativitatea şi nici inteligenţa n-ar fi eficiente. Memoria are un caracter necesar, fiind implicată în marile comportamente ale vieţii omului: cunoaşterea şi învăţarea, înţelegerea şi rezolvarea de probleme, inteligenţă şi creativitate. Memoria nu este ceva static, închistat, finit, dimpotrivă, ea dispune atât de o dinamică internă, cât şi de o dinamică în timp, de o evoluţie cu sens progresiv, ascedentul ce se înscrie pe traiectoria de la simplu la complex, de la inferior la superior. Ea evoluează deci odată cu vârsta cronologică sau intelectuală a omului.

Şi la şcolarul mic se produc transformări importante în dezvoltarea memoriei. Acesta memorează cu usurinţă, dar destul de defectuos, dacă nu este îndrumat. Memorează adesea cuvinte, nu idei, pune pe acelaşi plan ideile secundare cu cele principale. Şcolarul mic reţine mai uşor ceea ce este concret decât ceea ce este abstract, reţine mai usor forme, culori, întâmplări decât definiţii, explicaţii. Munca şcolară însă îl obligă să reţină şi să reproducă un material verbal destul de complex şi de bogat (definiţii, reguli, poezii, povestiri). Elevul n-ar putea face faţă cerinţelor şcolare dacă ar memora mecanic, astfel că necesitatea de a-şi însuşi un număr bogat de cunoştinţe impune schimbarea metodei de memorare.