Influența Politicii Fiscale asupra Echilibrului Economic

INTRODUCERE

În orice orânduire socială, sistemul veniturilor publice (în speţă impozitele şi taxele) este determinat de formele de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi de relaţiile marfă-bani, de atribuţiile şi funcţiile statului.

În Constituţia României, referitor la contribuţiile financiare, se arată că „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice”, că „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale” şi că „orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale”

Politica fiscalã promovatã de autoritãţile guvernamentale ale oricãrui stat contemporan este orientatã, de regulã, spre atingerea unor obiective microeconomice şi macroeoconomice ce derivã din rolurile pe care statul trebuie să le îndeplineascã în economie:

_ un rol alocativ,

_ un rol distributiv;

_ un rol stabilizator.

În aceste condiţii, autoritãţile guvernamentale, prin producţia şi oferta de bunuri publice pe care le finanţeazã fie pe seama impozitelor sau taxelor, fie pe seama împrumuturilor publice, influenţeazã atât funcţiile de utilitate ale indivizilor, cât şi funcţiile de producţie ale agenţilor economici din sectorul privat. La nivel macroeconomic, deciziile de politicã fiscalã ale autoritãţilor guvernamentale legate fie de cheltuielile publice, fie de fiscalitate, pot fi orientate şi spre stimularea procesului de dezvoltare.

Veniturile publice includ resursele financiare ale administraţiei de

stat, ale asigurărilor sociale de stat şi ale instituţiilor publice cu caracter autonom. Dimensiunea şi structura lor depind de un complex de factori, în care se includ:

- factori economici, concretizaţi în produsul intern brut şi dinamica sa;

- factori monetari, de tipul masă monetară, credit, dobândă, concretizaţi în preţ şi evoluţia sa;

- factori sociali, respectiv educaţionali, culturali, de sănătate ş.a.;

- factori demografici, concretizaţi în numărul şi structura populaţiei care determină numărul contribuabilor;

- factori politici şi militari;

- factori financiari, care se concretizează în dimensiunea cheltuielilor

publice.

Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Toţi cei de la care se percep impozite sunt numiţi generic contribuabili. Ca rezultat al impunerii fiscale se formează veniturile fiscale ale statului, în principal sub forma impozitelor şi taxelor.

Impunerea fiscală are următoarele caracteristici:

a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la cine se referă, în legătură cu ce se stabileşte etc. Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ naţional (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de parlament.

b) are titlu definitiv şi nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata impozitului/taxei a fost făcută conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în nici un fel.

c) este fără contraprestaţie, ceea ce înseamnă că în schimbul plăţii impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent.

Veniturile fiscale, şi mai cu seamă impozitele, îndeplinesc în societate un rol complex, financiar, economic şi social.

Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele reprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul acestora.

Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia şi dimensiunea lor, ca şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică.

Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o dobândeşte statul, de a redistribui produsul social

Impunerea fiscală este introdusă prin lege, care precizează pentru fiecare impozit în parte care sunt contribuabilii, materia impozabilă, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile referitoare la sustragere. Impunerea fiscală include o latură politică, prin care se stabileşte cine şi pentru ce plăteşte impozitul, şi o latură tehnică, adică metodele şi tehnicile prin care se măsoară obiectul impunerii şi se determină cuantumul impozitului.

Prin fiscalitate statul încearcă să realizeze un echilibru între eficienţă şi echitate. Pe de o parte, statul trebuie să asigure prin fiscalitate colectarea fondurilor pentru realizarea programelor sociale, economice, de colaborare internaţională ş.a. Pe de altă parte, fiscalitatea trebuie organizată astfel încât să nu apese pe cei defavorizaţi, ceea ce revine la realizarea unei redistribuiri a veniturilor.

Impozitele directe sunt o categorie de impozite clasificate după criteriul trăsăturilor de fond şi de formă. Ele prezintă o serie de avantaje rezultate din trăsături ce răspund cerinţelor multora din principiile impunerii: sunt nominative, sunt legate de puterea economică şi de situaţia personală a contribuabilului, sunt aduse la cunoştinţa plătitorului anticipat plăţii atât în ce priveşte suma de plată, cât şi termenele-scadenţă.

Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum. Această ultimă formulare decurge din faptul că suportatorul impozitelor indirecte este consumatorul final. Toţi ceilalţi agenţi economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau serviciu includ cheltuielile de achiziţie a acestora în costul produsului/serviciului pe care ei îl fabrică şi îl oferă spre vânzare pe piaţă. Ei transferă impozitul indirect (inclus în preţul de achiziţie) asupra preţului de vânzare a propriului produs/serviciu, astfel încât nu mai suportă acest impozit.

Impozitele indirecte, fiind incluse în preţul de achiziţie a unui bun/serviciu, nu pot fi aşezate, în general, ţinând seama de situaţia personală a contribuabilului de facto, adică a cumpărătorului/consumatorului. Dacă raportăm acest lucru la veniturile consumatorilor, extrem de variate, rezultă că impozitele indirecte au caracter regresiv şi răspund în mică măsură cerinţelor principiilor de echitate fiscală.

Procesul de dezvoltare economicã poate fi influenţat prin intermediul mãsurilor de politicã fiscalã întreprinse de autoritãţile guvernamentale. Însã, efectele unor asemenea mãsuri sunt diverse şi diferã de la un caz particular la altul, ceea ce face sã nu existe o soluţie universal valabilã pentru autoritãţile guvernamentale ce doresc sã stimuleze dezvoltarea economicã.

Prin urmare, reuşita utilizãrii de cãtre autoritãţile guvernamentale a instrumentelor de politicã fiscalã pentru antrenarea şi amplificarea dezvoltãrii economice depinde decisiv de capacitatea acestora de a aprecia conjunctura economicã actualã, de a alege instrumentul potrivit de intervenţie şi de a anticipa corect efectele produse în economie de utilizarea acestuia.