Îngrijirea pacientiilor cu hemoragie digestivă superioară

ARGUMENT

Anemia este una dintre afecțiunile întâlnite frecvent în practica medicală. Deși este greu de dat o cifră statistică, multe forme de anemii fiind ascunse îndărătul bolii care le-a provocat, totuși se apreciază că aproape 1/5 din bolnavii internați în secțiile medicale din spitale prezintă o anemie de grad variabil. Istoricul anemiei ne poartă pană in Antichitate. În scrierile lui Hipocrat se găsește expresia „anemie” pentru a defini starea persoanelor plăpânde și fără sânge iar preoții-medici egipteni cunoșteau boala cu multe secole înaintea erei noastre, așa cum o dovedesc scrierile pe papirus. Și in scrierile grecești vechi se fac mențiuni care atestă cunoașterea bolii. Membrii unui vechi trib din Asia Mică - chalibii - erau învățați să consume produse care conțin fier, ceea ce arată că în mod empiric că îșidădeau seama care alimente aduc fier în organism. Lipsa de sânge, urmare a unor pierderi cronice de sânge, a infecțiilor, era cunoscută de Ambroise Pare (medic francez din perioada Renaterii ), care folosea alimente ispititoare, gustoase pentru a-și fortifica bolnavii. În cartea lui Varandel ( profesor la Facultatea din Montpellir-1620 ) se găsește termenul de - chloroză - , aplicat anemiei adolescentelor. Archygene o denumea - frigurile albe - , iar Lange , - boala fecioarelor”. Descoperirea microscopului a atras după sine și punerea în evidență a globulului roșu (1673), ceea ce a constituit un pas important în cunoașterea anemiilor.Alt pas înainte în studiul anemiilor a fost recunoșterea prezenței fierului în sânge. Noi și valoroase cunoștine asupra diferitelor forme de anemii aduc marii clinicieni din secolul al-XIX-lea.

Astfel, S.P. Botkin, fondatorul școlii medicale ruse, referindu-se la cauzele anemiilor, a atras atenția că la baza unor forme de anemie stau modificări ale altor organe. Medicul englez Th. Addison si, puțin mai târziu, medicul din Zurich , Biermer, au descris una dintre cele mai importante forme de anemii: anemia pernicioasă. Un progres tehnic l-a constituit descoperirea unei metode de colorație a frotiurilor de sânge, careoferea mai multe detalii asupra celulelor sanguine. Ulterior, cunoștințele asupra mecanismului de producere a anemiilor au progresat mulumită ajutorului laboratorului cât și utilizării acelei deosebit de importante metode de studiu a măduvei osoase cu ajutorul puncției sternale introduse de medicul rus Arinkin-1924.

Chimia modernă (prin folosirea unor tehnici de finee) ca și utilizarea izotopilor radioactivi au împins cumoștințele medicale asupra anumitor forme de anemii până la tulburări ale fermenilor globului roșu sau ale structurii chimice ale hemoglobinei. Prinaceasta, au putut fi explicate multe aspecte obscure în trecut asupra anumitor forme de anemii până la tulburări ale fermenilor globulului roșu sau ale structurii chimice ale hemoglobinei. Prin aceasta, au putut fi explicate multe aspecte obscure în trecut ale anemiilor prin lipsă de fier.Cunoaterea tot mai bună a mecanismului de producere a anemiilor a stimulat o serie de cercetări deosebit de importante privind tratamentul acestora, ceea ce a permis, in secolul nostru, descoperirea extractelor de ficat si, mai recent, a vitaminei B12 si a acidului folic, foarte utile în combaterea anumitor forme de anemie.

CAPITOLUL I

DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

1.1.NOȚIUNI DE FIZIOLOGIE ȘI SEMIOLOGIE

Sângele este țesut lichid care irigă toate organele și țesuturile. Cantitatea de sânge din organism este de 4 - 5 1, din care o parte este sângele circulant, iar restul de depozit, care va fi aruncat în circulație la nevoie. Sângele este alcătuit din plasmă și elemente figurate: eritrocite, granulocite, limfocite, plasmocite, monocite și trombocite. Elementele figurate sunt elaborate de organele hematopoietice, noțiunea de hematopoieză referindu-se la procesele biologice care duc, în final, la formarea celulelor sanguine mature. În trecut, s-au emis mai multe teorii în legătură cu acest proces de formare, în funcție de numărul celulelor precursoare: monofiletică, dualistă, pluralistă. Astăzi este cunoscut faptul că celulele sanguine derivă din mezenchim. Pe aria vasculară a sacului vitelin apar precoce insule de celule, dintre care cele periferice formează vasele sanguine, iar cele centrale, celulele stem-hematopoietice. Inițial, aceste celule migrează, de pe suprafața sacului vitelin, în ficat, splină, măduvă și timus, unde formează rezervoare secundare. Din luna a Ii-a începe faza hepatosplenică a hematopoiezei, iar din luna a V-a, faza medulară. Celulele au două proprietăți de bază: diferențierea spre un tip celular sau altul și autore-producerea, care face ca rezervorul de celule stern să se mențină intact, deși diferențierea este continuă. Se pot deosebi celule stern pluripotente (capabile să se diferențieze) pentru toate sistemele celulare, pluripotente pentru anumite sisteme celulare și celule stern uni-potente, pentru un anumit sistem celular. La ultimul nivel acționează stimulii specifici (eritropoietina, granulopoietina, trombopoietina), pentru diferențiere în celule adulte.

Un rol important în hematopoieză îl are măduva osoasă (torace, vertebre, craniu, pelvis). La adult măduva este rezervorul activ de celule stern pentru toate tipurile de celule sanguine, atât pentru cele care se diferențiază intramedular (eritrocite, granulocite, trombocite și monocite), cât și pentru limfocite și plasmocite, care se diferențiază extrame-dular. Acest fenomen se realizează pirnmigrarea celulelor stern, care persistă în tot timpul vieții adulte. Fiecare celulă îndeplinește funcții specifice: eritrocitele transportă gazele respiratorii (O2 și CO2), trombocitele iau parte la hemostază, granulocitele (neu-trofile, eozinofile și bazofile) și macrofagele asigură fagocitoza, limfocitele și plasmocitele produc anticorpi și formează sistemul imun. Fagocitoza și imunitatea sunt mecanismele de bază prin care organismul luptă împotriva a aceea ce este străin (non seif). Tradițional, sub denumirea de leucocite sunt cuprinse celulele sanguine care îndeplinesc funcția de apărare (granulocite, monocite, limfocite, plasmocite). în dramul lor de la stadiul de stern spre cel adult, celulele sanguine se diferențiază, proliferează și se maturează. Între distrugerea și producerea celulelor sanguine există un echilibru, care face ca numărul elementelor figurate din sânge să fie constant la individul normal.

Cercetarea hematopoiezei se face cu ajutorul mielogramei, splenogramei și adeno-gramei. în practică se folosește, mai ales, mielograma (prin puncție sternală).

Mielograma sternală prezintă: hemocitoblaști 1 - 2%; mieloblaști 0,5%; promielocite 1 - 8%; mielocite: neutrofile 5 - 14%; eozinofile 0,3 - 3%; metamielocite: neutrofile 13 - 30%; eozinofile 0 - 4%; bazofile 0-l%; normoblaști 7 - 32%; macroblaști 1 - 8%; limfocite 3 -20%; megacariocite 0 - 3%; celule reticulare 0 - 2%.

Pe lângă elementele figurate, sângele mai conține apă (90%), substanțe organice și anorganice. După îndepărtarea elementelor figurate din sânge (prin centrifugare) rămâne plasma.