Intervenția Organelor de Poliție - Măsurile de Ordine Publică

INTRODUCERE

MINISTERUL DE INTERNE ȘI CEL EUROPEAN

(argumente istorice)

Cel care studiază istoria Internelor este impresionat de faptul că instituția „ordinei" în ținuturile românești a cunoscut o continuă dezvoltare ținând seama de „realizările" în domeniu pe plan european pe care,, întotdeauna, le-a „acomodat" specificului național. Și nu numai atât. Demnitarii Internelor au fost personalități de frunte ale vieții politice și culturale românești, puternic ancorată la ideile europene ale timpului.

Faptele lor, ideile exprimate cu diferite ocazii își aveau sorgintea în tradițiile și particularitățile vieții politice naționale. Dar, cu toate că studiau la marile universități europene ale timpului, ei nu uitau o clipă specificul național și integrau fapta și gândirea românească în rândul valorilor europene. Preluând mereu din exemplele statelor europene, miniștrii de interne afirmau că munca și legalitatea constituie căile permanente de iețire a României din dezordine, ei raportându-se continuu la interesele generale ale țării și la valorile europene.

Demnitarii Internelor de acum un secol se considerau europeni, ei și nația lor având în spate studiile „intelighenței" autohtone și istoria milenară a românilor, de pavăză a valorilor europene și de obstacol în fața celor care atentau la acestea. „Noi nu ne putem câștiga o pozițiune astăzi în Europa – spunea Ion C. Brătianu, în 1879 – decât arătându-ne că suntem un popor cu viață, unul și nedespărțit, cu aceeași hotărâre. Dar dacă ne vom înfățișa cu discuțiuni și vrajbe, ... cum voiți să inspirăm încredere Europei și să ne impunem chiar acelora care au un interes sa nu existăm ca stat român?..."

CAPITOLUL 1. TEORIE ȘI TACTICĂ POLIȚIENEASCĂ

Scurt istoric privind evoluția instituției polițienești la români

Definirea noțiunii de poliție a generat și continuă să genereze discuții între specialiștii în domeniu.În concepția lui B. Barbu, poliția derivă din cuvântul grecesc polis care are semnificația de oraș. După Eugen Bianu ea derivă din cuvântul politea care înseamnă activități de ordine în stat.

Instituția polițienească până la Unirea Principatelor Române

Ordinea publică, siguranța persoanelor și apărarea avutului erau încredințate comandanților de oști, care, în această calitate aveau atribuții în domeniul pazei, ordinii și liniștii interne. Astfel, în Muntenia șeful poliției era marele spătar, iar în Moldova era hatmanul. În subordinea acestora se aflau, după cum urmează: ispravnicii, pârcălabii, privighetorii ocoalelor, căpitanii de oraș și de margini, polcovnicii de poteră, seimenii, zapcii și străjerii.

Activitatea polițienească în București și Iași era încredințată câte unui aga, denumire care a fost înființată în anul 1620 de Radu Mihnea. Avea în subordine străji în mahalale și boiere, o închisoare specială și un tribunal. Aga a devenit mai târziu prefectul de poliție al Capitalei.

În județe, sarcina polițienească era încredințată spre realizare ispravnicilor care erau administratorii județelor și în același timp judecătorii locuitorilor fiind ajutați în activitățile lor de către zapcii, polcovnicii căpitani care asigurau paza de hoți și plăși.

O grijă deosebită a instituției Agiei București, care venea în sprijinul evidenței populației, dar și asigurării unui control asupra persoanelor străine, era eliberarea pașaportului sau așa-ziselor „răvașe de drum" . Trebuie spus că existența unui astfel de act de identitate datează încă din 1782, când, ca urmare a „dezvoltării relațiilor dintre cele două Țări Române cu statele vecine și pentru a opri ieșirea din țară a celor nemulțumiți, precum și pentru a impune un control al celor ce veneau din alte țări" s-a introdus pășușul.