Ipostaze ale răului din perspectivă filosofiei religiei

Introducere

“Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul,

dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”

Biblia în 1 Petru 5:8.

Prin lucrarea de licenţă cu titlul ales de mine “Ipostaze ale răului din perspectiva filosofiei religiei” am urmărit dezbaterea unui subiect controversat şi cu implicaţii deosebite, în cadrul analizei prin prisma celor două valori, binele şi răul, privite din punctul de vedere al filozofiei, al religiei, cât şi din perspectiva filozofiei religiei.

Această lucrare a dorit să îmbine atât elementele teoretice legate de religie, magie, precum şi demonologie, cât şi prezentarea unor concepte cadru cum ar fi cel de sacru, diavol, culpă sau iad la un nivel general în spaţiul european, pentru ca mai apoi să se aplece asupra elementelor definitorii ale conceptelor mai sus prezentate în spaţiul culturii populare româneşti, în imaginarul teologic şi literar.

Omul nu poate trăi fără comuniune cu sacrul. Chiar şi după cădere prin parţializări şi false sacralizări comuniunea rămâne constitutivă însă omul va ajunge să atribuie unor elemente profane caracter sacru, tendinţa aceasta se va accentua tot mai mult, atingând o situaţie fără precedent în epoca modernă, ajungându-se la concluzia că sacrul nu mai există, neavând unde să mai fiinţeze.

În epoca modernă opoziţia sacru-profan se concretizează în plan real din punctul de vedere al lui Eliade prin opoziţia om religios-om areligios, primul crede că viaţa are o origine sacră şi că existenţa umană îşi actualizează toate potenţialităţile în măsura în care comunică cu sacrul, iar cel de-al doilea refuzând transcendenţa şi îndoindu-se de sensul existenţei, îşi asumă o nouă situaţie existenţială – el se recunoaşte doar ca subiect şi agent al istoriei.

Însă oricât de mult s-ar adânci în negaţii şi refuzuri, omul nu poate aboli definitiv sacrul din viaţa sa. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi tindem mereu spre El, chiar şi atunci când sacrul e camuflat în profan, omul de fapt încearcă (uneori inconştient) o afirmare a sacrului. Toţi facem parţializări şi nu-i om fără de păcat; uneori camuflăm sacrul prin gesturi cuvinte sau acţiuni – e nevoie permanent de un proces de restaurare lăuntrică, de reabilitarea conştiinţei în Hristos , pentru a putea distinge între bine şi rău.

După prezentarea sacrului şi profanului, în primul capitol al lucrării, capitolul al doilea este dedicat diavolului, imaginea lui în popor, în teologie şi în mediul literar, precum şi secta care îl idolatrizează pe satan, Satanismul. În continuarea lucrării am prezentat răul din perspectiva filozofică şi în judecata de valoare.

Concluziile obţinute din realizarea acestei lucrări sunt că bunul Dumnezeu ne va da conştiinţa cea bună şi puterea de a-L afirma pururea prin actele noastre.

Cap. I. De la ambivalenţa sacrului la disjuncţia sfânt-diabolic

Sacrul poate fi considerat ca un ax al omului dinspre inconştient prin conştient spre transconştient. Tot ceea ce înfăţişează sacrul este o mediere spre Absolut, acesta fiind văzut prin mister, întrucât Absolutul se poate da în această lume doar ca mister, iar Sacrul nu face altceva decât să indice prezenţa unui mister. Relaţia sacru-profan este vazută în decursul istoriei în două feluri: sacrul derivă din profan, ceea ce face ca profanul să se ascundă în sacru; profanul este produs de sacru, ceea ce face ca sacrul să se camufleze în profan.

Lumea se întemeiază pe experienţa sacrului, elementele definitorii ale acestuia fiind puterea, realitatea, perenitatea şi eficienţa; se adaugă transcendenţa şi exemplaritatea, depăşirea limitelor individualităţii sale. În mentalitatea arhaică, opoziţia sacru - profan este înţeleasă ca o opoziţie între real şi ireal. Spaţiul şi timpul sacru diferă calitativ de cel profan. Homo religiosus percepe spaţiul sacru ca fiind neomogen (prezintă rupturi şi spărturi în funcţie de semnificaţiile pe care acesta i le acordă). Spaţiul profan este neconsacrat, nu are o structură, o consistenţă, este ireal.

Pentru omul religios, „supranaturalul“ este strâns legat de „natural“, căci Natura oglindeşte întotdeauna ceva care există dincolo de ea, ceva transcendent Cerul, simbol al experienţei sublime, religioase, apare infinit faţă de nimicul reprezentat de om şi mediul său. Însăşi structura Cosmosului păstrează vie amintirea Fiinţei supreme cereşti. Natura nu este pentru omul religios exclusiv naturală. Experienţa unei Naturi radical desacralizate este o descoperire recentă, fiind accesibilă doar unei minorităţi a societăţilor moderne, în primul rând oamenilor de ştiinţă.

Pentru ceilalţi, „Natura mai are încă un farmec, un mister, o măreţie în care se pot regăsi urmele vechilor valori religioase. Nici un om modern, oricât de nereligios ar fi, nu rămâne nepăsător la farmecul Naturii, şi nu este vorba doar de valorile ei estetice, sportive sau igienice, ci şi de un sentiment nelămurit şi greu de definit, în care se regăsesc urmele unei experienţe religioase degradate ( ) Aşa cum Natura este un produs al secularizării treptate a Cosmosului, lucrare a lui Dumnezeu, omul profan este rezultatul unei desacralizări a existenţei umane”

Omul religios se situeaza între timpul subiectiv şi cel obiectiv; el poate trece usor însă de la timpul obişnuit, al existenţei zilnice, la Timpul sacru, folosind ca „formulă magică” ritul. Astfel, timpul nu e perceput nici ca fiind omogen, nici continuu. Individul ancorează adesea în atemporalitate. Folosind exemplul slujbelor (Timpul liturgic), se observă că omul religios nu comemorează, ci sărbătoreşte. Zilnic, el readuce şi retrăieşte în planul prezent situaţiile mitice, de la începutul începutului. Sunt actualizate astfel intens trăirile şi emoţiile, născând o energie sacră, propice contemplării. Timpul sacru este deci mereu recuperabil şi repetabil la nesfârşit, are o valoare egală, fără început sau sfârşit. Comparativ cu timpul profan, Timpul sacru e diferit de cel istoric, fizic sau contemporan, pângărit şi conduce către veşnicie.