Leasingul în România

INTRODUCERE

Apariţia leasingului ca noţiune şi răspândirea lui ca formă de finanţare datează din anii '50, însă baza economică s-a format mai devreme, în perioada premergaătoare celui de al doilea război mondial. Fără să aprofundăm evoluţia tipurilor de leasing, pentru înţelegerea planului structurii economice şi problematica juridică a leasingului, este de ajuns să privim în urmă pană la punctul când industrialul a ajuns la o recunoaştere a faptului că în procesul de valorificare a produselor nu este necesar transferul imediat al dreptului de proprietate şi echivalarea integrală a contravalorii acestuia în momentul încheierii contractului.

Un astfel de moment istoric economic a fost în 1877, cand Bell Telephone Company din Statele Unite ale Americii a oferit posibilitatea folosirii aparatelor telefonice din productia proprie contra unui cost de folosinţă fară achitarea totală a contravalorii produsului.

Schimbarea radicală însă a adus-o structura economica de dupa al II-lea razboi mondial, în Statele Unite ale Americii dupa 1950, iar un deceniu mai tarziu si in tarile Europei Occidentale, după revitalizarea economiei acestora.

În Statele Unite ale Americii oamenii de afaceri au realizat pentru prima dată că investiţiile decapitalizate se pot realiza nu numai prin finanţarea clasică bancară. A aparut atunci pe piata mijloacelor de producţie acel finanţator care s-a auto-asigurat astfel încat, s-a prezentat în calitate de cumpărător al obiectului faţă de furnizor şi, păstrându-şi dreptul de proprietate asupra obiectului, l-a dat în folosinţă intreprinzătorului.

Astfel pe de o parte s-a născut un contract de vânzare-cumparare între producator şi Locator (firma de leasing), pe baza căruia Locatorul a achizitionat de la producator bunul specificat de utilizator, iar pe de altă parte a luat fiinţă un contract specific de chirie, în baza căruia utilizatorul în schimbul unei rate de leasing (redeventa) a dobândit dreptul de folosinţă asupra obiectului, locatorul păstrându-şi dreptul de proprietate asupra obiectului, încasând rata de leasing.

Leasing-ul este o metoda bună de finanţare în principal datorită operativităţii cu care poate satisface necesităţile financiare ale ageţilor economici şi persoanelor fizice deopotrivă. Printr-o operaţiune de leasing pot fi evitate procedurile complicate ale contractării unor credite bancare, proceduri ce uneori presupun imobilizarea unor elemente ale patrimoniului societăţii sau celui privat, pentru constituirea de garanţii.

Leasing-ul presupune existenţa unui furnizor, a societăţii finanţatoare (societatea de leasing) şi a unui utilizator. În esenţă operaţiunea de finanţare prin leasing presupune ca societatea de leasing cumpara de la furnizor bunul solicitat de către utilizator şi cedează folosinţa acestuia din urmă pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unei redevenţe lunare.

În România operaţia de leasing este definită şi tratată în conformitate cu prevederile Ordonantei 57/1997, amendate şi adăugite prin diferite acte de-a lungul timpului. La data publicării acestui document ultimul act normativ emis este OG 51 din 1997 republicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 12 Ianuarie 2000.

În conformitate cu prevederile legale, leasing-ul ca operaţie economică este definit astfel : “. operaţiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părti, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârsitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale “.

Pe langă această formă, deja clasică, a leasingului s-au dezvoltat şi alte forme de leasing, fiecare cu un rol comun şi anume: finanţatorul (locatorul) este proprietarul obiectului iar utilizatorul pe întreaga durată a contractului deţine numai dreptul de folosinţă.

Capitolul I. Activitatea de leasing ca modalitate de finanţare a investiţiei

1.1 Abordari privind leasingul

Leasingul este un pas înainte în finanţarea întreprinderilor care doresc să îşi achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au posibilităţi financiare. Această tehnică de finanţare care presupune un risc ridicat, vine să dea satisfacţie agenţilor economici care nu pot să obţină credite de la bănci, ori nu vor să-şi greveze bunurile mobile şi imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natură a afecta dinamismul specific domeniului comercial.

Interesul practic al leasingului este de a asigura finanţarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiţii fără ca beneficiarul să constituie măsuri asiguratorii; prin aceasta, leasingul se distinge de tradiţionala creditare a investiţiilor, unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiţiei. De aceea, leasingul ca tehnică de finanţare vizează în primul rând întreprinderile care urmăresc lărgirea activităţii si ridicarea performanţelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic.

Termenul de leasing este necunoscut în limba română, fiind preluat din jargonul economic şi comercial englez, unde s-a impus de aproximativ un secol, fiind apoi preluat de ţările europene occidentale.

Cuvintul "Leasing" vine din limba engleza, de la substantivul "leasing" si verbul "to lease" care s-ar traduce, intr-o prima acceptiune, prin "a inchiria" .

Dezvoltarea din ultimele decenii a acestui produs a confirmat însă o formă specifică de finanţare, a cărei denumire s-a depărtat de întelegerea iniţială, reprezentată astăzi mai bine de verbele "to rent" sau "to hire" .