Legături romano-bizantine în secolul XIII-XVIII

INTRODUCERE

La sugestia părintelui îndrumător, am reuşit să redactez prezenta “Lucrare de licenţă” urmărind viaţa şi influenţa pe care Bizanţul le-a întreţinut cu spaţiul nord-dunărean, dar şi cu cel sud-dunărean, într-un răstimp de câteva veacuri: XIII-XVIII.

Urmărind cum Bizanţul a reuşit să se afirme în spaţiul carpato-danubiano-pontic, subiectul debordat este unul vast şi cu o întindere foarte mare, lucrarea mea fiind facilitată de lucrări mai vechi pe aceeaşi temă, inspirându-mă de la istoricul şi bizantinist Nicolae Iorga.

Odată cu parcurgerea materialului adunat am reuşit să înţeleg cum într-un interval de câteva secole, viaţa unui popor s-a schimbat.

În această mare etapă de timp viaţa poporului român se intersectează de cele mai multe ori cu istoria Bizanţului, a fost necesară consultarea unui număr mare de materiale, cele mai clare fiind operele autorilor şi contemporanilor acelor vremuri care au reuşit să surprindă cel mai bine aspectele influenţelor pornite dinspre Bizanţ.

În cadrul acestei lucrări voi încerca să arăt în ce măsură acţiunea “formelor bizantine”- pentru a lua formula lui Nicolae Iorga s-a exercitat asupra politicii româneşti, a religiei creştine ortodoxe în cursul secolelor XVI-XVIII.

Structura statului în Principate în secolele XVI-XVIII este asemănătoare celei a Bizanţului. Asemenea împăratului bizantin voievodul român îşi arogă prerogativa de judecător suprem, deţinând totodată şi puterea spirituală, transmiterea succesiunii ereditare, coroana voievodală, jurământul cu ocazia ungerii ca domn, urmează modelele bizantine.

Domnii români erau întronaţi în această perioadă după ceremonialul bizantin în costumul somptuos al acestora şi erau primiţi când veneau la Constantinopol în mijlocul aclamaţiilor.

Raportul cu mănăstirile de la Muntele Athos încep din sec.XIV şi se manifestă în mod deosebit în sec.XVI-XVIII.

Pentru a vedea cât de puternic era impregnată această tradiţie religioasă, bizantină îl amintim pe mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti care fusese în două rânduri patriarh al Constantinopolului precum şi în privinţa patriarhului Ecumenic la sfinţirea bisericii Curtea de Argeş 1517.

În prima parte a lucrării am prezentat relaţiile politice, apoi vorbesc despre legăturile eccleziastice ce s-au cimentat, iar la sfârşitul lucrării am prezentat consideraţii finale în legătură cu lucrarea de faţă.

CAPITOLUL I

RAPORTURI POLITICE

Imperiul bizantin a fost cel care a reuşit prin puterea sa militară, religioasă şi administrativă, să formeze în rândul românilor un sentiment de profundă recunoştinţă. Acest sentiment se vede pe parcursul întregii istorii a românilor, mai ales când este vorba de istoria militară şi cea politică. Modelul bizantin, îmbinat cu cel slav, se regăseşte cel mai bine în principatele române, schimbat foarte puţin în Transilvania din cauza influenţelor maghiare şi germane. Totuşi, constituirea formaţiunilor româneşti din afara arcului carpatic, relaţiile tensionate ale Regatului Ungar cu Imperiul Bizantin în privinţa teritoriilor disputate, voievodatul Transilvaniei, au condus ca raporturile politico-militare ale românilor cu Bizanţul să fie unul special.

Legăturile politico-militare ale românilor cu bizantinii sunt vechi, dar cel mai bine accentuate aceste legături se conturează odată cu secolul XII, când în sudul Dunării apare problema revoltelor sociale. La sfârşitul secolului al XII-lea, se iveşte problema vlaho-bulgară, prin revolta celor trei fraţi Asăneşti: Asan Petru şi Ioan.

În dorinţa sa de a salva imperiul de la ruinarea economică, Isaac II Anghelos, va ridica taxele de păşunat şi va impune dări aspre, ce loveau în păstori. Vlahii – românii sud-dunăreni – erau cunoscuţi ca cei mai mari oieri ai Peninsulei Balcanice.¹ Ei se vor împotrivi acestor cereri şi nu vor mai plăti dările către stat. Mai mult chiar, Asan şi Petru îşi doreau stăpânirea unui domeniu, în care să poată avea dreptul la propriile taxe. Bizantinii se vor opune acestor cereri, ajungându-se la pălmuirea lui Petru în Constantinopol de către un dregător. Aceste lucruri au dus la răscularea vlahilor, care îi vor atrage de partea lor şi pe bulgari. Se va răspunde la ajutorul cerut şi datorită faptului că bulgarii nu-i puteau suferi pe bizantini – Vasile II Bulgaroctonul distrusese cel de-al doilea ţarat bulgar.

Pentru început Isaac Anghelos nu va lua măsuri contra răscoalei, dar când a văzut că a cuprins o bună parte a Peninsulei Balcanice – răsculaţii îşi stabiliseră capitala la Târnovo – va trimite împotriva lor o parte din puţinele trupe militare. La început bizantinii suferă câteva pierderi, dar ulterior vor reveni în forţă. Atunci Asăneştii vor cere ajutor din nordul Dunării, de la cumani şi români. În concursul de forţe militare se va implica şi Ştefan Nemania, despotul Serbiei. Sprijinit de o mulţime de cete de arcaşi, Asan se va proclama ţar la Târnovo, biserica sa devenind o biserică naţională. Dar această unitate nu va dura prea mult. Datorită intrigilor şi neînţelegerilor, Asan va fi ucis în 1196, iar după neînţelegeri, însă se vor lovi de intervenţia celuilalt frate, Ioniţă, supranumit “Caloian”, sau cum îi ziceau grecii: “Skyloioanes” , din cauza politicii sale dure faţă de bizantini.