ABREVIERI 1 INTRODUCERE 3 CAPITOLUL I. LEGEA ŢĂRII 5 Secţiunea I. Legea ţării şi dreptatea 5 1.Conceptul de legea ţării 5 2. Conceptul de dreptate 7 Secţiunea a Il-a Caracterizarea legii ţării 8 1.Terminologie 8 2.Legea ţării, creaţie românească 8 3.1.Natura şi conţinutul lui Jus Valachicum 9 3.2.Acceptarea lui „jus valachicum" în Ţara Românească şi Moldova 11 3.3. Vechile structuri juridice agro-pastorale în dreptul românesc 11 Secţiunea a III-a Dezvoltarea normelor juridice în legea ţării 16 1 .Vechiul sistem de norme juridice 16 2.Norme noi 18 3.Schimbări ale vechilor norme 19 CAPITOLUL II 21 Legea ţării cu privire la procedura de judecată 21 SECŢIUNEA I. Procedura de judecată 21 1.Consideraţii generale 21 SECŢIUNEA AII-A Pricina. Părţile în proces şi reprezentarea lor în justiţie 23 SECŢIUNEA A III-A Chemarea în judecată 24 1.Plângerea penală şi civilă 24 2.Punerea sorocului, a zilei de judecată 25 CAPITOLUL III. Judecata 27 SECŢIUNEA I . Desfăşurarea dezbaterilor 27 SECŢIUNEA A II-A Probele 27 1.Generalităţi 27 2.Administrarea probelor 29 3. Cercetarea la faţa locului 29 4. Expertizele 29 5.Mărturisirea şi jurământul 30 6.Martorii 31 7.Prezumţiile 32 8.Cunoştinţa personală a judecătorului 32 9. Înscrisurile 32 10.Blestemul şi cartea de bluestem 33 CAPITOLUL IV. Hotărârea şi executarea ei 35 SECŢIUNEA I Pronunţarea, structura şi comunicarea hotărârii 35 SECŢIUNEA A II-A Autoritatea lucrului judecat şi căile de atac 35 1.Apelul şi recursul 36 2.Autoritatea lucrului judecat 36 4. Gloaba 37 5.Prada 37 6.Feria 37 SECŢIUNEA A III-A Executarea hotărârii 38 Executarea hotărârii civile şi penale 38 CAPITOLUL V. Proceduri speciale 40 SECŢIUNEA I Ordalia sau judecata lui Dumnezeu 40 SECŢIUNEA AII-A Cojurătoria şi jurătoria 41 1.Consideraţii generale 41 2.Cojurătorii adeveritori 42 3. Jurătorii tocmelnici sau de aşezare 43 SECŢIUNEA A III-A Hotărnicia 47 1.Consideraţii generale 47 2.Desfăşurarea procedurii de hotărnicie 48 3.Jurământul cu brazda în cap sau cu traista pe umeri 48 Concluzii 50 Bibliografie 52
INTRODUCERE Vechiul drept românesc, aşa cum precizează şi Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum, adică un dreptul nescris. La rândul său, Nicolae Bălcescu afirma că, după întemeiere, ţările române nu au cunoscut legile scrise, că până la jumătatea secolului al XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit într-un veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezintă o regulă nescrisă, care aplicată în mod continuu şi timp îndelungat capătă forţă juridică obligatorie. Existenţa dreptului românesc nescris cu o puternică identitate a fost recunoscută şi de către vecinii noştri. Astfel obiceiul juridic românsc a fost denumnit în documentele oficiale redactate în limba latină de către cancelariile străine ius valachicum, pe când în documentele cancelariilor domneşti ale ţărilor române, obiceiul juridic era denumit Legea Ţării (obiceiul pământului). În sintagma “obiceiul pământului”, termenul de “pământ” este utilizat cu înţelesul de “ţară”. Expresia de “Legea ţării” desemnează cel mai bine conţinutul obiceiului juridic românesc. Dovadă în acest sens este şi faptul că sintagma “Legea ţării” nu este însoţită de un alt determinativ. În toate ţările române dispoziţiile Legii ţării au fost aceleaşi. În doctrina românească s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii ţării. Astfel, într-o primă opinie, profesorul Ioan Peretz afirmă că dreptul nostru ar fi de origine romană. Acesta susţine că, aşa cum am preluat limba latină, tot aşa am preluat şi dispoziţiile dreptului roman. Această teorie a fost dezvoltată de profesorul Andrei Rădulescu într-o comunicare susţinută în anul 1938 la Academia Română, în care a căutat să dovedească identitatea de fizionomie a instituţiilor Legii ţării cu cele ale dreptului roman. Într-o altă opinie, profesorul Gheorghe Fotino a susţinut că Legea ţării ar fi de origine tracă. A fost formulată şi o a treia teorie, în virtutea căreia profesorul Constantin Dissescu a afirmat că Legea ţării a fost de origine slavă. Toate cele trei teorii le considerăm moniste, deoarece văd originea Legii ţării într-un singur sistem de drept. Totodată, aceste teorii sunt şi exclusiviste, deoarece pleacă de la presupunerea că strămoşii noştri ar fi renunţat la tradiţiile lor juridice şi au preluat fie dreptul roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav. În contrast cu aceste susţineri, Nicolae Iorga subliniază originalitatea Legii ţării, arătând că aceasta este o creaţie românească, izvorâtă din modul de viaţă al strămoşilor noştri. Această aserţiune se bazează pe realitatea conform căreia Legea ţării s-a format pe fondul juridic daco-roman. Astfel, în epoca Daciei Romane, populaţia daco-romană a creat un sistem de drept nou, original – dreptul daco-roman – , în care instituţiile juridice romane au dobândit funcţii şi finalităţi noi. După retragerea aureliană, instituţiile juridice daco-romane au fost preluate în obştea sătească şi adaptate noilor realităţi. Dar în obştea sătească şi-au pierdut valoarea juridică obligatorie pentru că, o dată cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat prin forţa de constrângere a acestuia. După formarea statelor feudale, aceste norme şi-au redobândit valoarea juridică, adică şi-au redobândit caracterul obligatoriu, fiind acum sancţionate de către stat. Totodată, în procesul cristalizării relaţiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a îmbogăţit cu noi reglementări determinate de realităţile social-economice ale acelor vremuri. Doctrina juridică românească a dezbătut şi problema sferei de aplicare a Legii ţării. Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat că Legea ţării a reglementat doar dreptul de proprietate imobiliară. Nicolae Iorga a susţinut că Legea ţării a reglementat toate realităţile sociale cu caracter agrar şi pastoral. A. D. Xenopol a afirmat că Legea ţării a fost un drept cnezial, care a reglementat organizarea primelor formaţiuni politice de tip statal. În definirea sferei de aplicare a Legii ţării trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Bălcescu conform cărora multă vreme la români Legea ţării “a ţinut loc şi de constituţiune politică şi de condică civilă şi de condică criminală”. Sintetizând aceste susţineri, putem defini Legea ţării ca fiind un sistem de drept atotcuprinzător, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementează organizarea statelor feudale la nivel central şi local, regimul juridic al proprietăţii, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, răspunderea colectivă în materie penală şi fiscală, reprimarea faptelor infracţionale şi judecarea proceselor. CAPITOLUL I. LEGEA ŢĂRII Secţiunea I. Legea ţării şi dreptatea 1.Conceptul de legea ţării Existenţa obştilor în cadrul ţărilor a dominat şi menţinerea normelor tradiţionale după care ele au funcţionat, întărite prin autoritatea aparatului politic al ţărilor. Lor li s-au adăugat noi norme juridice create în condiţiile noi, apărute odată cu ţările. Românii au numit aceste norme „lege" cu înţelesul de normă nescrisă. Această caracteristică a legii româneşti s-a format în timpul îndelungat în care normele formate în cadrul obştilor săteşti au fost respectate datorită consensului unanim al întregii colectivităţi. La romani „lex" însemna numai lege scrisă, întrucât deriva de la lat. „legere" = a citi, fiind impusă colectivităţii printr-o constrângere exterioară, aceea a aparatului politic. Deşi aplicarea legilor scrise a fost mult mai restrânsă decât a dreptului nescris, totuşi importanţa lor nu trebuie subestimată datorită conţinutului lor precis, sistematic şi inspirat din dreptul romano-bizantin " . Legea scrisă a început să fie numită lege, odată cu apariţia pravilelor -coduri de lege scrisă- apărute în sec. XVII, când românii au trebuit să deosebească dreptul scris de cel nescris .
Plătește în siguranță cu cardul și beneficiezi de garanția 200% din partea Diploma.ro.
Simplu și rapid în doar 2 pași: completezi datele tale și plătești.
