Lucrarea Duhului Sfânt în Evanghelia după Ioan

INTRODUCERE

În zilele noastre se recunoaşte tot mai mult adevărul că relaţia intimă dintre Sfântul Duh şi Biserică e o trăsătură caracteristică Ortodoxiei. Învăţătura despre Sfântul Duh dă posibilitatea Ortodoxiei să proclame prioritate lui Dumnezeu în Biserică. Numai o teologie descoperă existenţa personală a Sfântului Duh în iconomia Mântuirii în care puterea lui harismatică apare fundamentată pentru credinţa creştină cât şi pentru structura şi viaţa Bisericii, este în măsură să satisfacă în imperativele mişcări de reconciliere.

Pnevmatologia ortodoxă este în stare să înfăţişeze adevărurile sale sfinte în haina nouă a epocii noastre. Fără să se situeze pe un teren dogmatic, străin de propria sa tradiţie şi de propria sa spiritualitate, ea poate să exprime poziţia ecumenică a Bisericii în numele căreia vorbeşte, totodată să influenţeze şi relaţiile ecumenice dintre toate Bisericile.

Deoarece nu a introdus în sanctuarul ei lăuntric invenţii ale minţii omeneşti şi n-a lăsat să pătrundă în principiile sale idei străine, pnevmatologia ortodoxă poate câştiga înţelegerea creştinului de astăzi, cum a câştigat-o şi pe a celui de altădată.

În cursul progresului material şi spiritual al omenirii, Dumnezeu îşi descoperă lucrarea Sa proniatoare, iar creştinii sunt cei dintâi chemaţi spre a se folosi de ea în vederea refacerii comuniunii de la început. Astfel, chiar ecumenismul practic este înţeles şi trăit ca o vocaţie divină, e privit ca o nouă experienţă a Bisericilor creştine din perioada istorică contemporană şi se afirmă într-o dinamică proprie.

Dar opera la care sunt chemaţi credincioşii de azi, se săvârşeşte cu ajutorul şi puterea lui Dumnezeu. Cu scopul de a pregăti şi a descoperi unitatea duhovniceasă întemeiată la Rusalii în Foişorul din Ierusalim, toate Bisericile creştine sunt chemate să presteze o lucrare comună, în deplină iubire şi solidaritate frăţească. Pe drept cuvânt, creştinii de azi văd în ecumenism primul rod al ascultării lor faţă de chemarea care le călăuzeşte paşii spre plinirea adevărului şi a dragostei.

Ca operă a Sfântului Duh, ecumenismul priveşte direct Bisericile creştine. Întruparea Cuvântului a însemnat aducerea umanităţii în Tatăl de către Fiul şi a avut ca rezultat, prin pogorârea Duhului Sfânt, transformarea potenţială a cosmosului în Biserică. Până când Biserica va coincide actual cu oikumena, adică până la Parusie, în viaţa creştină rămâne posibilitatea dezmembrării unor mădulare din Trupul Domnului, atât individuale cât şi colective, fără ca ele să fie definitiv pierdute, după cum rămâne şi posibilitatea reconcilierii pe care au pornit unele Biserici creştine de azi şi diferite forme istorice pe care le poate adopta reconcilierea însăşi în acest drum.

Dacă valorile Ortodoxiei găsesc astăzi trecere în sânul altor confesiuni, este tocmai din cauză că acestea sunt stăpânite de nostalgia unităţii şi de dorinţa regăsirii lor în adevărata credinţă, deci Ortodoxia apare pentru unele Biserici creştine ca o autentică sursă de răspunsuri la problemele ce le frământă în adâncul fiinţei lor. Redescoperirea Ortodoxiei e astfel una de refacerea integrităţii creştinismului, atât de dureros sfâşiat de ambiţii şi interese omeneşti.

Revenirea la experienţa primară şi însuşirea modului în care Părinţii secolului al IV-lea au pus în discuţie problema Duhului Sfânt, e în măsură să ne dea o garanţie de unitate şi convergenţă în încercarea de a trata acest subiect. Conţinutul viu al învăţăturii despre Sfântul Duh este un privilegiu al Tradiţiei Răsăritene.

Respectul Ortodoxiei pentru taina purcederii, de care depinde şi felul în care privim iconomia Sfântului Duh, e o cale sigură de a servi Biserica actuală, fără deviaţii şi fără părtiniri individuale şi în acelaşi timp de a ocoli monismele teologice din care generează toate devierile.

Teologia Sfântului Duh în Ortodoxie se adapă de la izvoare. În Biserica de Răsărit, moştenirea apostolică s-a păstrat sfinţenie. Învăţătura de credinţă e vocea eclezială care atestă continuarea unei tradiţii vii şi puternice în viaţa ortodoxă. Pnevmatologia ortodoxă a ţinut să fie întotdeauna o interpretare fidelă a Revelaţiei ca realitate divină, descoperită şi, în consecinţă, definitivă. Constituită îndeosebi de învăţătura Mântuitorului şi de mărturia ucenicilor, această realitate determină în Ortodoxie dezvoltarea unei teologii organice, pe care o hrăneşte din adâncurile sale inepuizabile.

Învăţătura despre Duhul Sfânt cuprinde la origine toate elementele ei constitutive. Sfântul Duh, după Noul Testament este Domn, Dumnezeu adevărat. Cunoaşterea Mângâietorului e tot una cu înţelegerea Lucrării lui divine. Duhul purcede de la Tatăl şi se trimite în lume de către Tatăl prin Fiul şi se arată numai acolo unde este cunoscut Fiul. Prezenţa şi acţiunea Lui liberă în numele Fiului, pretutindeni şi totdeauna e creatoare de comuniune.

În viziunea generală a istoriei mântuirii, Sfântului Duh i se acordă un rol ecumenic, iar Sfântul Apostol Pavel înţelege ideea: koinoniei Sfântului Duh în sensul că Duhul este atât obiectul cât şi agentul acestei comuniuni. Duhul Sfânt se face instrumentul unirii Domnului Hristos cu credincioşii Săi într-o măsură atât de perfectă încât se identifică El însuşi cu opera pe care o realizează. De aceste lucruri s-a ţinut seama la Sinodul II Ecumenic (381), la introducerea în Crez a formulei de credinţă ce defineşte Dumnezeirea Duhului, egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl şi cu Fiul. Prin faptul că în Crez se stabileşte legătura imediată între mărturisirea Duhului şi adevărul existenţei Bisericii, se pune în evidenţă lucrarea divină nemijlocită a Mângâietorului în Biserică. Viaţa Bisericii nu este altceva decât evenimentul perpetuu al pogorârii Sfântului Duh.