Managementul Carierei

ARGUMENT

Un management raţional al resurselor umane îşi asumă o dimensiune morală şi presupune, totdeauna, punerea în practică şi respectarea dreptului individului de a exercita o profesie şi de a-şi trăi cu demnitate viaţa. Noile tehnologii modifică structurile cunoscute ale pieţei muncii, raporturile între cerere şi ofertă, formare iniţială şi continuă, mobilitatea forţei de muncă şi stabilitatea locurilor de muncă.

Cariera acoperă şi identifică diferite roluri în care individul este implicat: elev, angajat, membru al comunităţii, părinte, modul în care acţionează în familie, şcoală şi societate şi suita de etape prin care poate trece în viaţă: căsătorie, pensionare, etc.; toate acestea considerate ca un tot unitar, indivizibil. În această accepţiune, orice persoană are o carieră şi nu doar cei care exercită cu succes o anumită profesie.

Modul de ierarhizare, statutul şi prestigiul în lumea profesiilor sunt cultural determinate şi explică „opoziţia”: munca fizică – intelectuală, muncă pentru bărbaţi – femei, muncă de execuţie – de conducere cât şi dinamica acestor activităţi în concordanţă cu schimbările intervenite în plan economic şi social.

Aproape jumătate din durata vieţii o dedicăm unei slujbe (plăite) sau activităţilor care ne furnizează mijloacele de trai. Acest timp considerabil alocat muncii, profesiei este un argument pentru aface alegeri bine gândite cu privire la carieră, care să asigure nu doar resurse financiare pentru un trai decent dar să ofere şi prilejul dezvoltării personale, realizării de sine, împlinirii anumitor idealuri.

Managementul carierei este o formă de socializare şi învăţare socială prin faptul că oferă persoanelor noi experienţe şi informaţii prin care acestea pot să-şi contureze identitatea de sine sau să depăşească anumite contexte critice ale vieţii.

Prin lucrarea de faţă am încercat să elaborez o parte din aspectele teoretice cu privire la conceptul de carieră, teoriile şi modele ale dezvoltării carierei, precum şi o parte practică, aplicativă, cu scopul de a descoperi decizia de carieră a elevilor clasei a VIII-a, oferta educaţională a Şcolii de Arte şi Meserii – învăţământ special, conturarea calităţilor necesare exercitării unei profesii.

Partea aplicativă are şi un scop explorativ, urmărind îndrumarea elevilor din învăţământul special spre o profesie pentru care dovedesc interes şi aptitudini.

1. ŞCOALA CA ORGANIZAŢIE

1. 1. Repere generale

Atenţia deosebită a specialiştilor îndreptată asupra şcolii ca organizaţie este susţinută de teoria sistemelor, conform căreia aceasta este un sistem deschis, definit în principal prin interacţiunea permanenetă cu mediul în care ea funcţionează, realizând cu acesta un schimb de materie, energie şi informaţie.

Elementele organizaţiei şcolare se află într-o permanentă interdependenţă şi interacţiune atât în interior cât şi în exterior cu mediul socio-economic, relaţia dintre organizaţia şcolară şi factorii sociali externi este o relaţie specifică.

Organizaţia şcolară a mileniului III are pe de o parte şansa de a se dezvolta într-un mediu extrem de variat, contextualizat, într-o conjunctură de factori care constrâng sau sunt chiar contradictorii, ceea ce favorizează valorificarea creativităţii, a iniţiativei, a cooperării şi comunicării umane. Pe de altă parte, toate aceste caracteristici ale mediului în care se dezvoltă organizaţia şcolară devin, adesea, devin dezavantaje pentru că nu se poate stabili o relaţie de determinism clar între factori şi efecte. Organizaţia şcolară se dezvoltă în funcţie de anumiţi factori, care sunt clasificaţi din perspectiva a două criterii. În funcţie de originea factorilor, aceştia sunt interni, ce ţin de structurarea şi funcţionarea organizaţiei şcolare şi externi, ce aparţin mediului fizico-social în care fiinţează organizaţia şcolară.

Societatea actuală aşteaptă ca cetăţenii ei să fie capabili de a aborda schimbarea în mod activ pe tot parcursul vieţii lor, atât individual cât şi în colaborare, într-un context al unei transformări globale, dinamice şi multiculturale.

Dintre toate instituţiile sociale, şcoala e singura care promite în mod potenţial să aibă o contribuţie fundamentală la realizarea acestui scop. Educaţia reprezintă o sursă de pregătire a oamenilor pentru schimbare iar profesorii sunt consideraţi experţi în dinamica schimbării, pentru a modifica ceva în viaţa tinerilor din toate mediile sociale şi pentru a îmbunătăţi capacitatea societăţii de a accepta schimbarea. Aceste finalităţi sunt cele care determină actualmente şi obiectivele unei organizaţii şcolare.

Orice organizaţie se caracterizează prin existenţa unor scopuri clare şi delimitate, pentru a motiva şi angaja indivizii ce participă la desfăşurarea activităţilor sale. E. Păun consideră că „orice organizaţie reprezintă o combinaţie relativ stabilă de resurse umane şi materiale pentru atingerea unor obiective. Aceste scopuri ale organizaţiei şcolare au un numit specific, ele fiind transindividuale, exprimând organizaţia în ansamblul ei, orientarea şi politica generală”.

Între scopurile organizaţiei şi cele personale există o minimă compatibilitate care nu se realizează prin eliminarea şi desconsiderarea celor individuale ci prin încorporarea şi integrarea acestora în scopurile organizaţionale. Astfel, scopurile organizaţionale sunt acceptate de către indivizi şi generează interacţiuni, practici participative şi acţiuni comune în direcţia realizării lor.

Într-o organizaţie există o tensiune între idealurile personale şi cele colective. Viziunea comună este vitală pentru organizaţiile ce au la bază învăţarea, pentru că furnizează concentrarea şi energia necesar studiului. În timp ce învăţarea adaptativă este posibilă şi fără viziune, învăţarea productivă/creativă are loc doar atunci când oamenii se străduiesc să obţină ceva de mare importanţă pentru ei. O viziune comună este o viziune la care mulţi oameni aderă în mod real pentru că ea reflectă viziunile lor personale.

Viziunea colectivă este un proces profund, solid, de claritate, entuziasm, comunicare şi angajament crescânde. Schimbarea productivă este în mare măsură un proces de mobilizare şi contagiere pozitivă. Organizaţiile care construiesc viziuni comune îşi încurajează membrii să-şi elaboreze viziuni personale.