Monografia satului românesc

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă intitulată “Monografia Comunei Moraresti – Monografia Bisericii <Cuvioasa Paraschiva> Mareş”, are rolul de a prezenta monografia comunei Moraresti, legăturile istorice existente dintre biserică şi formarea localităţilor, precum şi monografia unei biserici. Pentru o mai bună inţelegere a conţinutului acestui studiu, am structurat prezenta lucrare în patru capitole.

Capitolul I “Comuna Moraresti – Monografia satului românesc”, reprezintă un scurt istoric despre naşterea localităţii Moraresti. Comuna este împărţită în sate: Moraresti, Mareş, Cerbu, Gura Văii, şi Frăteşti.

Prima atestare documentara a comunei Moraresti datează încă din anul 1497, având căpetenie pe un anume Moş Albu Adgealbu, aceasta fiind varianta unei poveşti dedemult auzită şi confirmată de faptul ca în cimitirul comunei a fost găsită o cruce cu scrieri chirilice care arată ca acolo se odihneşte acest moş. Însă povestea infiinţării acestui aşezământ este contrazisă de documentele descoperite de istorici, din care reiese ca pământurile acestor locuri ar fi aparţinut fraţilor Lumota şi Cernat, apoi aparţinătorii locurilor ar fi fost Mănăstirea Arnota şi Tutana. De aici reiese şi legătura dintre Comuna Moraresti şi Mănăstirea Tutana, despre care am scris in capitolul trei al acestei lucrări.

Pentru a inţelege mai uşor acest capitol, am ales să-l structurez în trei subcapitole, în care am vorbit despre relieful şi constituţia geologică a comunei, lucru ce scoate în evidenţă ocupaţia sătenilor. În urmatoarele doua subcapitole am prezentat evoluţia populaţiei, precum şi activităţile economice ale comunei, aceste doua puncte au rolul de a face o analiză asupra economiei şi bunăstării oamenilor din comună.

Capitolul II al prezentei lucrării, are rolul de a scoate în evidenţă activităţile cultural artistice ale comunei Moraresti. Acest capitol este structurat în trei subcapitole. În prima parte a celui de-al doilea capitol am realizat o analiză a înfiinţării unitătilor scolare din comună, prima scoală luând naştere în anul 1839, în satul Moraresti, după care la câteva luni distanţă s-au înfiinţat şi şcolile din Mareş şi Cerbu. Aceste şcolii, după nenumărate reparaţii, funcţionează şi astăzi.

În partea a doua a acestui capitol am ales sa vorbesc despre costumul popular albotean, care nu are un specific anume, el fiind oarecum împrumutat din alte zone, dar pe care locuitorii alboteni îl purtau de câte ori avea ocazia.

Spre finalul capitolului doi, am scris despre multele datini şi obiceiuri ale localnicilor, obiceiurii din care unele se păstreză şi astăzi, cum ar fi: nunta, fedeleşul, mucenicii, colindul, ursitorile, şi altele. Printre obiceiurile care odată cu vremea acestea s-au pierdut treptat se numără cântatul cucului sau stigătul fetelor.

În capitolul trei intitulat „Biserica şi viaţa religioasă a comunei Moraresti” am făcut o scurtă prezentare a celor cinci biserici din comună la care merg albotenii pentru a intra in comuniune cu Dumnezeu.

Tot aici am ales să descriu mai amănunţit legătura dintre comuna Moraresti şi Mănăstirea Tutana.

Capitolul trei are rolul de a prezenta şi întării afirmaţia prin care formarea comunei are legăturii strânse cu biserica.

În finalul studiului am ales să creez monografia unei biserici, capitolul intitulat “Monografia Bisericii Sfânta Paraschiva – Parohia Mareş”, işi are rolul de a prezenta înfiinatrea lacaşului de cult ortodox din satul Mareş, sat in care locuiesc in prezent. În acest capitol am prezentat în ordine cronologică formarea şi menţinerea bisericii din satul Grădiştea - Mareş.

La începutul formării satului, credincioşii pentru nevoile lor sufleteşti, se foloseau şi se rugau într-o biserică construită din bârne de lemn, care era aşezată în cimitirul local, care era situat în mijlocul satului, pe malul drept al râului Teleorman. Credincioşii au surpat biserica din lemn în 1883, când s-a construit biserica nouă. Nemaifiind corespunzătoare satisfacerii nevoilor sufleteşti ale oamenilor, biserica din lemn a fost dărâmată, şi cu ajutorul şi înţelepciunea preotului de atunci, Ioan Stoica, şi cu ajutorul enoriaşului Ioan Rîzea, şi cu sprijinul şi ajutorul celorlalţi credincioşi, s-a construit biserica nouă.