Opera legislativă Cuza

Introducere

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional român (1862-1866), sub domnia căruia s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii romane din punct de vedere economic, social, politic şi cultural.

Al. I. Cuza a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, iar la 24 ianuarie şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări. Devenind domnitor, Cuza a obţinut, prin demersurile sale, recunoaşterea unirii din partea marilor puteri. Sub domnia lui Al. I. Cuza, a fost desăvârşită Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guvernământ, precum: contopirea adunătorilor de la Iaşi şi Bucureşti într-un parlament unic, numirea unui singur guvern şi fixarea capitalei noului stat la Bucureşti (1862).

Întimpinând rezistenţa guvernului şi a Adunării legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme burgheze, Al. I. Cuza formează în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogalniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Al. I. Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie (statut) şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un moment însemnat în dezvoltarea capitalismului, desfiinţând iobăgia multiseculară. În timpul domniei lui Cuza au fost eliberate elaborate Codul civil şi Codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar, s-au înfiinţat universităţile de la Iaşi (1860) care îi poarta azi numele şi de la Bucureşti (1864), a fost dezvoltată armata naţională etc.

Aproape că nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică, administrativă, culturală sau militară în care Al. I. Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice. Să amintim legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, prin care pământul deţinut de mănăstirile închinate a reintrat în patrimoniul statului român. Şi legea rurală, un an mai târziu, prin care s-a desfiinţat iobăgia. Pentru a pune în practică această reformă, A. I. Cuza dizolvă Adunarea comună a conservatorilor, supunând aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă Constituţie şi o nouă lege electorală. Au urmat legea administrativă, legea judecătorească şi legea instrucţiunii publice. A pus bazele unificării aparatului de stat prin unirea serviciului vamal, administraţiei telegrafului, ministerului de război.

A fost obligat să abdice de către “monstruoasa coaliţie” a reprezentanţilor boierimii conservatoare, la 11 februarie 1866. Expulzat, domnitorul şi-a petrecut următorii şapte ani în Germania, unde a murit la vârsta de 53 de ani. Trupul său a fost adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa, iar ulterior mutat la biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde se află şi-n ziua de azi.

Capitolul I

Organizarea de stat în perioada 1859-1866

1.1. Alexandru Ioan Cuza - Figura dominantă în perioada 1859-1866

Ideal şi coordonată fundamentală a istoriei românilor, încununare a procesului de formare şi afirmare tot mai puternică a conştiinţei naţionale şi a voinţei maselor largi populare de a se şti laolaltă în cadrul frontierelor unuia şi aceluiaşi stat, Unirea din anul 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, reprezintă unul din actele de cea mai mare însemnătate pentru dezvoltarea de-sine stătătoare a poporului roman. Acest moment a marcat constituirea statului naţional român modern şi intrarea ţării noastre în noua etapă a evoluţiei ei, a creat condiţii pentru cucerirea neatârnării şi exprimarea viguroasă a individualităţii naţiunii noastre.

Dar … să începem cu începutul … adică prin prezentarea contextului istoric al formării statului naţional şi momentele care au precedat alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza!

Perioada domniei lui Al. I. Cuza reprezintă o etapă importantă din istoria poporului român, această epocă marcând trecerea de la organizarea feudală la organizarea de tip modern. România cunoaşte o perioadă de mari transformări sociale, economice, juridice, însă avântul modernist era stopat de existenţa unor instituţii învechite, a unei legislaţii care reprezenta interesele unei minorităţi aflate la putere şi nu în ultimul rând a unei opoziţii înverşunate a acestei minorităţi.

Pe lângă piedicile interne le adăugăm şi pe cele internaţionale, întrucât aşa cum se ştie, Principatele Române constituiau o zonă tampon între imperiile europene care-şi discutau controlul asupra zonei.

Nu putem analiza însă cadrul juridic administrativ fără a face o scurtă trecere în revistă a conjuncturii istorice externe. Astfel, Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 care a pus capăt războiului Crimeii a menţinut Principatele sub suzeranitatea Turciei, instituind garanţia colectivă a puterilor europene (prin tratatul de pace încheiat la Paris la 18/30 martie 1856, Principatele Române erau situate sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare ale actului internaţional). Se solicita întrunirea la Bucureşti a unei comisii alcătuite din reprezentanţii statelor semnatare, având obligaţia de a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri cu privire la reorganizare. Turcia trebuia să se îngrijească de convocarea, în cele două Principate, a unor Divanuri Ad-Hoc, care să dea expresie dorinţei românilor. Încă de la începutul lucrărilor Congresului, reprezentanţii marilor Puteri erau informaţi în legătură cu dorinţa de unire a românilor, şi în timpul dezbaterilor a ieşit în evidentă poziţia diferită a Puterilor faţă de Unire. Franţa susţinea înfăptuirea Unirii sub un principe străin; pentru Unire s-au pronunţat Rusia, Prusia şi Sardinia; Anglia nu s-a pronunţat, problema rămânând deschisă. Împotriva Unirii au fost de la început, Turcia şi Austria, pentru că fiecare avea sub stăpânire teritorii româneşti.