Operațiuni desfășurate de Raiffeisen Bank

1.MEDIUL BANCAR ROMÂNESC

1.1. Sistemul bancar Românesc

Sistemul bancar din România este un sistem pe două nivele, cuprinzând Banca Naţională a României şi instituţiile de credit. Acest sistem a fost introdus în decembrie 1990, fiind primul pas al procesului de reformă bancară.

Cadrul legislativ care guvernează sistemul bancar cuprinde:

• Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României – Legea nr. 312 din 28 iunie 2004,

• Ordonanţa privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 din 6 decembrie 2006,

• Legea pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar – Legea nr. 83 din 21 mai 1997,

• Reglementări privind falimentul instituţiilor de credit - Ordonanţa Guvernului nr. 10 din 22 ianuarie 2004 privind falimentul instituţiilor de credit, aprobată, completată şi modificată prin Legea nr. 278 din 23 iunie 2004,

• Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996, privind organizarea şi funcţionarea Fondului de Garantare a Creditelor din Sistemul Bancar.

Principalele caracteristici ale sistemului bancar sunt:

• Sistemul bancar cuprinde 40 de instituţii de credit, dintre care:

o 39 de bănci (2 cu capital majoritar de stat, 3 cu capital majoritar românesc, 27 cu capital majoritar străin, 7 sucursale ale unor bănci străine),

o o casă centrală a cooperativelor de credit (Creditcoop),

• Totalul activelor bancare este de peste 51 de miliarde EUR,

• Peste 60% din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem,

• Indicatorul de solvabilitate al sistemului este de 17,8%,

• Acţionariatul este reprezentat în majoritate de entităţi străine. Pe piaţa românească operează de asemenea instituţii financiare nebancare, precum fonduri de asistenţă mutuală, case de amanet, societăţi de leasing financiar, societăţi de credite pentru persoane fizice, societăţi de micro-finanţare, societăţi de credit ipotecar, societăţi care oferă operaţiuni de factoring, societăţi specializate în finanţarea tranzacţiilor comerciale, şi altele.

1.1.1. Evoluţia sistemului bancar în România

Pe teritoriul românesc practica bancară îşi are originea tot în Antichitate, fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, a circa 50 de tăbliţe cerate, din care 25 s-au păstrat şi au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin în opera Corpus Inscriptiorum Latinarum

Cea de-a 13-a tăbliţă cerată, reprodusă în pagina 951, în volumul al III-lea al lucrării lui Theodor Mommsen, conţine contractul pentru constituirea unei societaţi bancare (Societas Dinastiarae) redactat la 28 martie 167, la Deusera, localitate situată în apropiere de Alburnus Maior

Sintagma “societas dinastariae” este o combinaţie latino-greacă. Cuvântul grec “danistes” este echivalentul termenului latin “argentarius”. Aşadar, este vorba de so societate de bancheri, care practică împrumuturi cu bobândă.

Aporturile asociaţilor la capitalul social constau în numerar. Deşi aporturile erau inegale, contractul prevede că, atât câştigul, cât şi eventuala pierdere se vor împărţi egal între asociaţi. Profitul societăţii rezulta din dobânda percepută pentru sumele împrumutate: se practica o dobândă de 1 %.

În Ţările Române, prima instituţie de tip bancar a apărut în primul deceniu al secolului al XIX-lea în Bucureşti. Apar apoi în anul 1857, la Iaşi, Banca Naţională a Moldovei, şi, în 1866, Banca Naţională în Bucureşti. Prima tentativă de constituire a băncii naţionale a parţinut principelui Grigore Alexandru Ghica. Deşi supravegheată de stat, după mai puţin de un an de la primele operaţiuni, banca a dat faliment.

Cea de-a doua bancă a fost autorizată să funcţioneze ca filială a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol, fără nici un control sau participare al beneficii în favoarea guvernului.

Banca Naţională a României a fost înfiinţată ca bancă centrală în anul 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanţelor, Ioan Câmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Băncii Naţionale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriţie publică, iar 10 milioane, depuse de stat.