Organizația Națiunilor Unite

CAPITOLUL I

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE

I.1. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA O.N.U.

Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Denumirea de Naţiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în ”Declaration by United Nation” de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanţii a 26 de naţiuni au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei

În 1945, reprezentanţii a 50 de ţări s-au întâlnit la San Francisco pentru a elabora Carta Naţiunilor Unite. Delegaţii au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanţii Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA) în perioada august – octombrie 1944.

Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanţii celor 50 de ţări.

ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta a fost ratificată de China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi de o majoritate a celorlalţi semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.

ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional.

Era succesoarea Ligii Naţiunilor, care eşuase în contracararea eficientă a agresiunilor din anii 1930 – Japonia pur şi simplu s-a retras când Liga a condamnat agresiunea ei împotriva Chinei. Ca şi în cazul Ligii, ONU a fost fondată pentru a întări ordinea mondială şi prevalenţa legii şi pentru a împiedica un nou război mondial.

Există de mult o anumită tensiune între ONU şi Statele Unite, în calitate de cel mai puternic stat al lumii. Statele Unite nu aderaseră la Ligă, iar sediul ONU a fost stabilit la New York şi pentru a asigura interesele americane. ONU constrânge, într-un anumit fel, SUA, creând singura coaliţie care poate rivaliza cu puterea americană – una a tuturor statelor. O anumită tendinţă izolaţionistă din politica externă a SUA se opune conceptului ONU. Cu toate acestea, ONU amplifică puterea americană deoarece Statele Unite conduc coaliţia globală a ONU. Statele Unite nu sunt suficient de bogate sau puternice pentru a păstra singure ordinea în lume. Şi, în calitate de mare putere comercială, Statele Unite beneficiază de stabilitatea şi ordinea la care contribuie ONU.

În anii ’50 şi ’60, numărul membrilor ONU a trecut de dublul cifrei iniţiale, când coloniile din Asia şi Africa şi-au câştigat independenţa. Această extindere a schimbat caracterul Adunării Generale, în care fiecare stat are un vot, indiferent de dimensiunea sa. Noii membri aveau alte preocupări faţă de ţările occidentale industrializate şi adesea aveau resentimente faţă de occidentalii care îi colonizaseră. Multe state din Sud considerau că Statele Unite aveau prea mare putere în ONU. Au observat că ONU este de regulă eficientă în problemele de securitate internaţională doar dacă în fruntea acestor eforturi se găseau Statele Unite (ceea ce se întâmplă când sunt în joc interesele Americii).

Astfel, creşterea numărului de membri a modificat modul de votare în ONU. În primele două decenii de existenţă a ONU, Adunarea Generală a luat în mod regulat partea Statelor Unite, iar Uniunea Sovietică a fost marea putere care şi-a folosit dreptul de veto în Consiliul de Securitate pentru a contracara această tendinţă. Dar pe măsură ce noile state independente au început să predomine, Statele Unite s-au găsit în minoritate în multe probleme, iar în anii ’70 şi ’80 devenise principalul utilizator al dreptului de veto.

Până în 1971, locul Chinei în Consiliul de Securitate (şi în Adunarea Generală) a fost ocupat de către guvernul naţionalist din Taiwan, care pierduse puterea în partea continentală a Chinei în 1949. Excluderea Chinei comuniste a fost excepţie de la principiul ONU al universalităţii membrilor săi, iar în 1971, locul Chinei le-a fost luat naţionaliştilor şi oferit guvernului comunist. Astăzi, guvernul din Taiwan – care funcţionează autonom în multe probleme internaţionale în ciuda statutului său formal de provincie chineză – nu este membru al ONU.

De-a lungul Războiului Rece, ONU a înregistrat puţine succese în privinţa securităţii internaţionale deoarece conflictul SUA-Uniunea Sovietică împiedica ajungerea la un consens. ONU părea oarecum irelevantă într-o ordine mondială structurată de două blocuri de alianţe în opoziţie. Existau o serie de excepţii notabile, precum apărarea Coreii de Sud în timpul războiului din Coreea şi acorduri de a staţiona forţe de menţinere a păcii în Orientul Mijlociu, dar ONU nu a jucat un rol central în rezolvarea conflictelor internaţionale. Adunarea Generală, unde predominau statele lumii a treia, îşi concentra atenţia asupra problemelor economice şi sociale ale ţărilor sărace, care au devenit principala preocupare a ONU.