Parlamentul European

CAPITOLUL I

CONTEXTUL ISTORIC AL APARIŢIEI UNIUNII EUROPENE

1.Ideea unităţii europene

Construcţia europeană la care asistăm, privită în perspectivă istorică, a fost „pregătită” de generaţii de scriitori, filozofi, istorici, poeţi, jurişti, politologi. Cu mai mult sau mai puţin succes, toate acestea, purtând nostalgia unităţii antice pierdute, au încercat să contribuie la renaşterea speranţei de a o restabili între părţile disociate ale Europei. Doctrinele europene au îndeplinit astfel, rolul de a menţine de-a lungul secoleleor ideea unităţii europene şi de a pregăti Europa unită pe care epoca noastră se străduieşte să o construiască.

Încă din secolul al XIII –lea, Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi imagina o Europă unificată sub conducerea unui suveran, aflat deasupra celorlalţi suverani, limba comună urmând a fi latina, iar moneda comună, florinul, care avea o circulaţie largă la aceea vreme, datorită negustorilor din Florenţa

În secolul al XV –lea, regele Boemiei, Georges de Podiebrad propunea regelui Franţei Louis al XI –lea, constituirea unei confederaţii europene care, limitând suveranitatea statelor, să fie dotată cu instituţii comune, cum ar fi o Adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă, o Curte de Justiţie, un Buget federal şi o armată comună.

În secolul al XVII –lea, Ducele de Sully în „Grand Dessin”, a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei”, care să poată produce între membrii săi, o pace inalterabilă şi un comerţ perpetuu.

În secolul al XVIII -lea, J.J.Rousseau şi I.Kant şi-au exprimat convingerile lor europene. Napoleon Bonaparte a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei , dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene.

În secolul al XIX –lea, Saint Simon prevedea construcţia Europei în jurul unei alianţe Franţa-Anglia condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic”. Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de Pace de la Paris din 1849 spunea că: „va veni o zi când vom vedea Statele Unite al Americii şi Statele Unite ale Europei schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii ”.

În secolul al XX –lea, Coudenhove-Kalergi în anul 1922 în special în lucrarea „Pan-Europe”, prevedea constituirea unei federaţii europene fondată pe limitări de suveranitate consimţite de statele euroepene. În această perioadă au fost create „Uniunea economică şi vamală europeană” şi „Federaţia pentru înţelegere europeană”. Aristide Briand a propus Adunării generale a Societăţii Naţiunilor să creeze între statele europene, o legătură federală, dar fără să aducă atingere suveranităţii statellor.

În general, se poate spune că doctrinele europene s-au lovit de o dificultate, constând în contradicţia dintre unitatea Europei şi suveranitatea statelor.

2.Premisele integrării europene

Într-o Europă devastată de războaie şi divizată datorită confruntării între Est şi Vest, Winston Churchill a propus în anul 1946 crearea unor State Unite ale Europei, primii paşi terbuind să fie cel al Franţei şi Germaniei prin formarea unui Consiliu al Europei. Propunerea a determinat constituirea în numeroase ţări a unor mişcări europene: „Uniunea europeană a federaliştilor”, „Mişcarea Socialistă pentru Statele-Unite ale Europei”, „Uniunea parlamentară europeană”, „Noile echipe internaţionale”.

În decembrie 1947 a fost instituit un „Comitet internaţional de coordonare a Mişcărilor pentru unitatea europeană”, care a organizat mai multe congrese, dintre care, o influenţă decisivă a avut-o Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948, ale cărui iniţiative au condus la crearea Consiliului Europei.