Participiu și gerunziu în română și engleză

Verbul. Definiție și clasificări din perspectivă contrastivă

Verbul este cea mai complexă parte de vorbire din sistemul limbii. Importanța funcțională a verbului este relevată în majoritatea tratatelor de gramatică si de lingvistică generală. Complexitatea acestei părți de vorbire este condiționată de faptul că verbul apare in limbă ca unitate cu funcție denominativă, dar si ca element central al unităților comunicative, îndeplinind rolul de centru predicativ al enunțului. Cu alte cuvinte, verbul are un dublu rol în limbă. Pe de o parte, cuvintele din clasa verbului denumesc un segment concret din realitate. Pe de altă parte, verbele au capacitatea de a reprezenta întreaga situație denotată, pronosticînd toți participanții la ea. Verbul are trăsături sintagmatice mult mai pronuțate in comparație cu alte parți de vorbire, deoarece anume verbele servesc la organizarea enunțurilor. Orice verb, afirmă I.Evseev, luat chiar in mod izolat, datorită multiplelor sale proiecții este comparabil cu un intreg enunț [Evseev, p.29]

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni în sensul larg al acestui termen:acțiuni propriu-zise, procese, stări.

Categoriile gramaticale ale verbului sunt diateza, modul, timpul, persoana, numărul, genul si cazul. Dintre acestea, diateza, modul și timpul sunt specifice pentru verb, persoana este o categorie comună numai cu unele pronume, pe cînd numărul, genul si cazul sunt categorii comune tuturor părților de vorbire flexibile. Categoriile specifice- diateza, modul și timpul -se întîlnesc la toate (primele două) sau la cele mai multe (timpul) forme verbale. Persoana apare numai la unele moduri, care de aceea se numesc personale. Genul are o prezență limitată la modul participiu și- prin el-la toate formele diatezei pasive de la tipul construit cu verbul a fi ; tot la modul participiu, în anumite situații, este limitat și cazul.Numărul se întîlnește la majoritatea formelor verbale, dar în unele (modurile personale) este corelat cu persoana, ca la pronume, iar in altele (participiu și- prin el - diateza pasivă cu a fi ) cu genul, ca la adjectiv. Aspectul - categorie specifică verbului in alte limbi - nu are forme proprii de exprimare, dar există verbe cu sensuri lexicale aspectuale și forme temporale cu valori aspectuale.

Verbul este partea de vorbire cu cea mai bogată flexiune, numărulde forme diferite la care poate ajunge un verb fiind de 28 de forme simple și 58 de forme compuse numai diateza activă (cu cele 148 de la diateza pasivă formele compuse sint 206). Forma-tip a verbelor, sub care pot fi găsite în dicționare, este cea de infinitiv prezent.

Parte de vorbire bine reprezentată numeric (a doua după substantiv) și în continuă îmbogățire, verbul prezintă deosebiri importante în ce priveste productivitatea de la un tip flexionar la altul si chiar de la o formă la alta.

CLASIFICAREA VERBELOR

Verbele pot fi clasificate în funcție de următoarele criterii:

─ după semnificație (în clase lexico-semantice);

─ după trăsăturile lor sintagmatice, adică în funcție de capacitatea lor de a se combina cu anumiți determinanți (în clase sintagmatice);

─ după rolul lor în propoziție (în clase funcțional-semantice);

─ după particularitățile de formă pe care le prezintă la conjugare (în clase flexionare).

Clasificarea lexico-semantică a verbelor

Criteriile în funcție de care pot fi clasificate verbele sunt: forma procesului desemnat de verb și valorile lor aspectuale. După primul criteriu, verbele se clasifică în următoarele clase lexico-semantice:

─ verbele de acțiune; exprimă o acțiune dinamică, îndreptată către un anumit scop: a ajuta, a călători, a căta, a citi, a coborî, a desena, a construi, a fabrica, etc.

─ verbele de stare; exprimă starea sau modul de a se manifesta al subiectului: a se afla, a clocoti, a dormi, a fi, a flămânzi, a hiberna, a lenevi, etc.

─ verbele de devenire; exprimă procese care au loc sub influența unor factori interni sau externi, indicând modificarea stării subiectului: a se cuminți, a încremeni, a îngălbeni, a se îngrășa, a înlemni, a se înnora, a se însenina, etc.

─ verbele de relație; exprimă relația dintre două obiecte, fenomene sau evenimente: a aparține, a avea, a conlucra, a conține, a colabora, a compara, a costa, etc.

După cel de al doilea criteriu, și anume din punctul de vedere al duratei acțiunii și al gradului ei de realizare, se disting verbe imperfective (durative), perfective (momentane) și iterative.

Verbele imperfective exprimă o acțiune sau o stare fără o limitare în timp: a arde, a aștepta, a călători, a căuta, a crește, a dormi, a dura, a exista, a iubi, etc.