Particularități ale Luptei Armate Moderne în Mediul Montan

INTRODUCERE

Conflictul în mediul montan are anumite caracteristici care îl diferenţiază de orice alt tip de conflict. Ducerea acţiunilor în mediul montan necesită trupe foarte bine antrenate şi specializate pe acest tip de conflict. De asemenea acest tip de conflict necesită un leadership specializat luptei în mediul montan, tehnica de luptă care să facă faţă cerinţelor mediului montan şi echipamente specifice traiului si luptei în mediul montan. Natura terenului împiedica foarte mult sprijinul logistic al forţelor care acţionează în locuri greu accesibile. Mediul montan afectează sănătatea si capacitatea de efort a personalului, însă militarii bine pregătiţi în lupta în mediul montan pot să transforme obstacolele mediului montan în oportunităţi de a surprinde inamicul şi de a-l învinge.

Chiar dacă la început suntem tentaţi să credem că lupta în mediul montan favorizează operaţia de apărare, acest lucru nu este tot timpul adevărat, operaţia ofensivă putând fi dusă în mediul montan cu avantaje semnificative faţă de apărător datorită posibilităţilor de surprindere a apărătorului pe care terenul montan le dă.

Armatele moderne au dezvoltat diferit metode şi tehnici pentru a atinge şi menţine o pregătire operaţională pentru războiul la altitudini mari. Armata pakistaneză, a fost implicată în conflictul din Kashmir în ultimii cincizeci de ani, are o experienţă îndelungată în lupta în mediul montan, precum şi pe teren glaciar. Relieful din Kashmir oferă oportunităţi pentru soldaţii care urmează să fie instruiţi şi aclimatizaţi înainte de a fi angajaţi în luptă pentru a combate efectiv armata indiană. Datorită operaţiilor continue efectuate de către armatele pakistaneze şi indiene în mediul montan, acestea au fost capabile să înveţe din trecut şi au reuşit să perfecţioneze procesul de pregătire a militarilor pentru lupta armată în mediul montan, la altitudini mari. Astfel chiar şi cele mai performante armate precum armata americană, britanică sau rusă învaţă din experienţa celor două armate participante la conflictul din Kashmir.

Lupta armată în mediul montan a fost studiată foarte bine şi în majoritatea armatelor lumii se pune accentul şi pe antrenarea trupelor pentru lupta armată în mediul montan. Totuşi în cadrul pregătirii pentru lupta armată modernă în mediul montan tehnicilor foarte importante precum alpinismul, traiul la altitudini mari, de peste 4000 de metri sau mobilitatea la altitudini mari, li se minimizează importanţa. Aceste tehnici, combinate cu tehnologie de vârf, logistică integrată, sprijin aerian şi comunicaţii de excepţie pot surprinde inamicul şi pot conduce spre victorie

În România, trupele specializate în lupta în mediul montan au fost considerate mult timp trupe de elită, datorită pregătirii fizice pe care instrucţia în mediul montan o dă şi datorită călirii fizice şi psihice pe care traiul în mediul montan o oferă. Totuşi în contextul luptei armate moderne, trupele specializate în mediul trebuie să pună mai mult accentul pe tehnici specifice luptei în mediul montan precum alpinismul, mobilitatea la altitudini mari, dar şi pe integrarea sistemelor de armament moderne şi pe desfăşurarea operaţiilor cu un mai mare sprijin aerian care să ofere atât o putere de foc cât si o mobilitate mai mare.

CAPITOLUL 1 – MEDIUL MONTAN-DESCRIERE GENERALĂ

Muntele a fost şi va fi tot timpul un element care poate favoriza sau defavoriza operaţia militară. „Majoritatea formelor muntoase, care sunt răspândite în climat temperat, deşert, junglă, sau zone cu climat rece reprezintă provocări multiple pentru toţi comandanţii care planifică, organizează şi conduc operaţii militare” .

Astfel mediul montan trebuie studiat şi cunoscut de către comandanţii structurilor militare.

1.1. Abordări teoretice cu privire la mediul montan

Muntele este o formă de relief pe suprafaţa pământului, mai mare decât dealul. Muntele este de obicei o forma de relief stâncoasă cu înălţimea de peste 800 de m. Pereţii de stâncă pot fi verticali sau surplombaţi. „Munţii sunt forme de teren, care se ridică mai mult de 500 de metri deasupra câmpiei din jur şi sunt caracterizaţi prin pante abrupte. Înclinaţiile de obicei variază de la 4 la 45 de grade. Stâncile pot fi verticale sau surplombate. Munţii pot consta într-un vârf izolat, gheţari, câmpuri de zăpadă, sau lanţuri muntoase care se extind pe distanţe lungi şi care obstrucţionează mişcarea. Munţii favorizează de obicei apărarea, cu toate acestea, atacurile pot reuşi, prin utilizarea planificării detaliate, repetiţiilor, utilizării elementului surpriză şi prin conducerea corectă a trupelor” .

Totuşi nu există nici o definiţie universal acceptată a unui munte. Altitudinea, relieful şi înclinaţia au fost folosite drept criterii pentru definirea unui munte. Conform dicţionarului explicativ român muntele este o „ridicătură a scoarţei pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă şi depăşind înălţimea de 800 de metri” .

O formă de relief este numită un munte în funcţie de perspectiva localnicilor. Cel mai înalt punct din San Francisco, California, este numit Muntele Davidson, în pofida înălţimii de 300 de m

Există mai multe definiţii ale termenului de munte :

- înălţime de cel puţin 2.500 m;

- înălţime de 1.500 m cu o pantă mai mare de 2 grade;

- Înălţime de 1000 m , cu o pantă mai mare de 5 grade.

Prin aceste definiţii, „munţii acoperă 64% din Asia, 25% din Europa, 22% din America de Sud, 17% din Australia, şi 3% din Africa, 24% din masa de uscat a Pământului este muntos şi 10% din oameni trăiesc în regiunile montane” . Cele mai multe râuri din lume sunt alimentate din surse montane, şi mai mult de jumătate din omenire depinde de munţi pentru a îşi asigura resursele de apa.

În deplasarea lor continuă pe faţa pământului, plăcile continentale şi cele oceanice se lovesc unele de altele, uneori înregistrându-se coliziuni frontale: aceste ciocniri sunt cele care duc la formarea marilor lanţuri muntoase. Când o placă oceanică alunecă sub una continentală, rocile sale sunt împinse în adâncurile fierbinţi ale Terrei şi se topesc; o parte a acestor roci topite formează un şir de munţi vulcani la suprafaţă. Concomitet, placa continentală se încreţeşte de-a lungul liniei frontale, născând alţi munţi când două plăci continentale se ciocnesc un volum uriaş din scoarţa terestră este împins în sus, aşa cum se întâmplă la coicnirea a două trenuri, văzută cu încetinitorul.