Particularități de Îngrijire a Bolnavului cu Ciroză Hepatică

REPERE ISTORICE PRIVIND CIROZA HEPATICĂ

Denumirea de Kirrhos are origine greacă și înseamnă galben-portocaliu, reieșind că

numele bolii a fost determinat de culoarea marou-deschis a ficatului și nu de consistența sa

crescută. Laennec, căruia pe bună dreptate i se atribuie paternitatea cirozei, afirmă în tratatul său,

că a fost impresionat de culoarea ficatului. Ulterior, Leibermeister și Ewald consideră că

denumirea de ciroză sugerează mai degrabă consistența crescută decât modificarea de culoare a

ficatului. De-a lungul timpului termenul de ciroză s-a identificat cu scleroza ficatului, uitându-se

aproape semnificația sa de origine.

Deși paternitatea cirozei este atribuită lui Laennec, grecii și romanii cu multe secole

înaintea acestuia, au descris boala ca o atrofie și indurație a ficatului. Erasistratus din Alexandria

în 304 î.Chr. face legătura între ascită și ficatul indurat.

Aretaus din Capadochia în sec.II.î.Chr. este primul care face legătura între inflamația

ficatului și evoluția acestuia spre ciroză. Vesalius, în 1543, face corelația dintre etilism și ciroză.

În 1685, John Browne descrie semnele de decompensare ale cirozei. Morgain, în 1761, este

primul care descrie perturbările vasculare din cadrul cirozei hepatice.

Descrierea lui Laennec este cea mai completă: „ficatul, redus la 1/3 din dimensiunile lui

obișnuite, ascuns în regiunea pe care o ocupă; suprafața sa externă ușor mamelonată și încrețită,

prezintă o culoare verzui-galbenă, dințată, alcătuită dintr-o multitudine de grăunțe mici, de formă

rotundă sau ovoidă, ale căror dimensiuni variază de la sămânța de mei până la cea de cânepă.

Aceste grăunțe, ușor de separat una de alta, nu prezentau între ele nici un spațiu în care să poată

recunoaște țesut hepatic restant: culoarea lor era castanie sau gălbuie-roșiatică, la periferie verde,

țesutul lor mai degrabă umed, opac, era la palpare mai degrabă flasc decât moale, și la strângerea

grăunțelor între degete nu se putea terciui decât o mică porțiune, restul dădea la palpare senzația

unei bucăți de piele moale.”

La scurt timp după descrierea lui Laennec a început controversa asupra originii țesutului

conjunctiv. Unii o atribuie colabării tramei de reticulină, secundară necrozelor și colapsului

lobular, iar alții formării de țesut conjunctiv nou. Andral și Boulland considerau că ficatul este

alcătuit dintr-o substanță roșie și una galbenă, septurile provenind din această din urmă.

În 1850, Frerichs diferențiază 2 stadii în formarea cirozei:

a) stadiul neoformării de fibre și al inflamației;

b) stadiul formării nodulilor și al contracției.

A doua controversă în patogenia cirozei se referă la stadiul leziunii primare. După

Ackermann, Kraetz și Fiessinger, leziunea primară este localizată la nivelul hepatocitelor,

constând în necroza acestora.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE ALE FICATULUI

I.1. Anatomia ficatului

Fig.1.1 Anatomia ficatului

Definiţie

Ficatul este cea mai mare glandă din corpul uman, este un organ (figura 1.1) care pe lângă

funcţia de producere a bilei, funcţia de secreţie externă prin care participă la digestie,

îndeplineste multiple funcţii metabolice. Dintre acestea unele sunt legate de prelucrarea

substanţelor absorbite prin mucoasa intestinală, iar altele de metabolismul general al

organismului. În viaţa intrauterină între lunile II-VII, ficatul are un important rol hematopoietic.

Tot atât de importantă este si funcţia sa hemodinamică, prin care intervine în distribuţia masei

circulante sanguine din organism.

Alături de alte organe, el contribuie la depozitarea si repartizarea în circulaţie, după

necesităţi, a unei cantităţi apreciabile de sânge. Din această cauză, greutatea ficatului la om este

variabilă. În medie ea reprezintă la adult circa 1/50 din greutatea corpului (la cadavru greutatea

acestuia va avea în medie de aproximativ 1500g). la nou-născut ficatul are greutatea de

aproximativ 1/20 din greutatea corpului.

Așezare

Ocupă întreg hipocondrul drept, în partea superioară a epigastrului si o parte din

hipocondrul stâng (figura 1.2) . Trei pătrimi ale organului sunt situate în jumătatea dreaptă a

corpului. Posterior ficatul se proiectează pe ultimele trei vertebre toracice. Pe peretele anterior,

limita superioară care se stabileste în clinică prin percuţie, corespunde unei linii usor concave în

sus, ce pleacă de la un punct situat pe coasta a cincea la nivelul liniei medioclaviculare drepte si

ajunge cu 2 cm mai jos în spaţiul V intercostal stâng tot pe linia medioclaviculară. În partea

laterală ficatul se proiectează pe o linie convexă cuprinsă între coasta a- V-a dreaptă si un punct

situat pe linia axilară dreaptă la 2 cm sub arcul cartilaginos al coastelor.