INTRODUCERE De-a lungul istoriei, animalele au constituit pentru societatea omenească o sursă importantă și uneori exclusivă, de hrană și îmbrăcăminte, astfel că s-a indus deprinderea de a le studia mai atent modul de viață și obiceiurile, observații care s-au transmis apoi din generație în generație.Încercări de a sistematiza aceste observații, de a descrie și clasifica animalele întâlnim încă din Antichitate. Aristotel(384-322), în lucrarea sa “Istoria animalelor“, este primul care face prima clasificare a regnului animal: animale cu sânge – vertebrate și animale fără sânge sau nevertebrate. În 1758 C. Linné reușește să clasifice toate animalele cunoscute, până la nivel de ordin, gen și specii, în lucrarea “Systema Naturae“.Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea apar lucrările de anatomie comparată și paleontologie a vertebratelor ale lui G. Cuvier(1769-1832) și se aprofundează tot mai mult cercetările anatomice și de embriologie asupra speciilor, rezultând astfel noi discipline independente: anatomia comparată și embriologia. Studii aprofundate asupra speciilor de animale existente pe teritoriul țării noastre apar în secolul XIX odată cu înființarea la Iași a Societății de medici și naturaliști(1833), a Societății ardelene de științe naturale la Sibiu(1849) și a Societății muzeului ardelean la Cluj in 1859. În condiţiile actuale ale creşterii rapide a populaţiei pe glob şi a prelungirii duratei vieţii omului, a ridicării nivelului său de trai şi direcţionării alimentaţiei într-o măsură crescândă spre produsele agro-alimentare cu valoare nutriţională şi biologică superioară, nevoia de alimente, în special de origine animală a sporit din ce în ce mai mult. Creşterea animalelor, ca ramură de bază a economiei naţionale, este importantă prin produsele pe care acestea le furnizează, care au diferite utilizări, precum şi prin contribuţia la creşterea rentabilităţii agriculturii în ansamblul ei. Astfel, de la animale se obţin prin procesul de creştere produse alimentare valoroase care nu pot fi substituite decât parţial prin produsele alimentare de origine vegetală. Produsele alimentare folosite în alimentaţia omului sunt superioare celor de origine vegetală prin: însuşiri gustative, valoarea nutritivă şi biologică mare, digestibilitate ridicată. Datorită acestor caracteristici, alimentele de origine animală sunt indispensabile în alimentaţia raţională a oamenilor, îndeosebi a copiilor, bolnavilor, convalescenţilor şi persoanelor în vârstă. Spre deosebire de monogastrice (porc, cai, păsări) sistemul digestiv al rumegătoarelor este destinat descompunerii celulozei de flora şi fauna organismului. Printr-o mai bună înţelegere a modului în care funcţionează sistemul digestiv al rumegătoarelor, crescătorii de animale vor înţelege mai bine cum să îngrijească şi să hrănească aceste animale. Sistemul digestiv al rumegătoarelor oferă în mod unic acestor animale capacitatea de a utiliza în mod eficient o gamă largă de furaje, inclusiv furaje grosiere. Anatomia sistemului digestiv la rumegătoare include aceleaşi segmente ale tubului digestiv întâlnit la mamifere, adaptate la alimentaţia grosieră astfel: • stomacul rumegătoarelor are o capacitate deosebită şi este format din patru compartimente care se succed: rumen, reţea, foios şi cheag; • primele trei compartimente formează proventriculul, în care furajele sunt depozitate, amestecate, triturate şi suferă importante transformări sub acţiunea microorganismelor simbionte; • digestia propriu-zisă are loc în cheag; • intestinul subțire lung, sub formă de ghirladă; 1. ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV PREDIAFRAGMATIC 1.1. Descrierea aparatului digestiv Aparatul digestiv cuprinde un complex de organe care realizează prehensiunea alimentelor, repectiv preluarea acestora din mediul exterior, digestia, proces complex ce constă în prelucrarea mecanică, fizică și enzimatică a substanțelor brute până la scindarea lor în produși simpli, cu molecule mici, absorbția acestora în mediul intern al organismului și eliminarea resturilor alimentare prin defecație. Organele digestive se succed sub forma unui tub continuu, lung, flexuos, de calibru diferit, care începe de la orificiul bucal și se termină prin orificiul anal. În componența tubului digestiv intră: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire (duodenul, jejunul și ileonul) și intestinul gros (cecul, colonul, rectul și se termină prin canalul anal). În cursul diferențierii funcționale a tubului digestiv, din epiteliul acestuia se dezvoltă numeroase glande. Dintre acestea, unele rămân în peretele tubului, iar altele, mai mari și mai complexe ca structură, se depărtează de perete, dar își păstrează legătura cu acestea prin canale de excreție, formând așa numitele glande anexe (glandele salivare, ficatul și pancreasul). În cavitatea bucală și în jurul acesteia se dezvoltă organele de prehensiune și masticație, reprezentate de: buze, limbă, dinți, mușchii masticatori și mușchii pieloși cu inserții labiale. (Constantinescu GH., Radu C., Palicica R., 1979) Criteriul funcțional împarte aparatul digestiv în trei porțiuni: ingestivă, digestivă, ejectivă. Porțiunea ingestivă - cuprinde organele implicate în prehensiunea, masticația și însalivația alimentelor precum și în transportul bolului alimentar spre stomac. Acestea sunt reprezentate de: gură, faringe și esofag. Termenul de gura (Os) este definit de ansamblul de formațiuni care delimitează cavitatea bucală, împreună cu glandele salivare, organele de prehensiune și masticație.
Plătește în siguranță cu cardul și beneficiezi de garanția 200% din partea Diploma.ro.
Simplu și rapid în doar 2 pași: completezi datele tale și plătești.