Performanță Randamentală și Gestiunea Eșecurilor Pieței în Modelul European

1.1. Performanţă randamentală şi gestiunea eşecurilor pieţei în modelul european

Uniunea Europeană iși are rădăcinile ȋncă din timpul Imperiului Roman, ȋncercându-se ȋncă din acele vremuri unificarea statelor din Europa. Până a ajunge la acestă formă de guvernare a trecut prin multe schimbări radicale. Principalele cadre in care s-a dezvoltat au apărut dupa cel de-al Doilea Război Mondial, atunci când Europa avea nevoie de reconstrucṭie și de crearea unor punṭi de legătură ȋntre statele ȋnvingătoare și cele care aveau potenṭial de a oferii materiile prime pentru soluṭionarea problemelor.

Uniunea Europeană este condusă de un sistem politic ce este definit de tratate, ultimul fiind Tratatul de la Lisabona care reglementează principiul separării puterilor in stat: executivă, legislativă si judecatorească și principiile subsidiaritatorii si proporṭinalităṭii.

Are ca instituṭii de conducere stabilite prin Tratatul de la Lisabona:

- Parlamentul European, care este ales direct de către cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene pentru a le reprezenta interesele.

- Consiliul European, care reprezintă guvernele statelor membre. Stabilește politicile principale ale UE.

- Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștrii), este alcătuit din 27 de miniștrii ai guvernelor reprezentând fiecare stat membru. Are atribuții legislative și bugetare împreună cu Parlamentul European.

- Comisia Europeană, care reprezintă în mod independent interesele Uniunii în ansamblu.

- Inaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru politica externă și securitate al Uniunii Europene, care coordonează politica externă și de securitate comună.

- Curtea de Justitie a Uniunii Europene care se îngrijește de respectarea legilor europene.

- Banca centrală Europeană coordonează politica monetară europeană.

- Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanțarea activităților UE.

1.2 Politica si obiective

Pentru a se realiza o uniune și pentru existenṭa concurenṭei și a unui sistem liberal s-au realizat anumite programe prin care se pot accesa fonduri pentru eliminarea disparităṭilor dintre regiuni, dar și pentru inovare si dezvoltare

Obiectivul stategiei de la Lisabona ȋl reprezintă crearea unei economii bazate pe cunoaștere, creștere durabilă si competitivă, crearea mai multor locuri de muncă, ridicarea nivelulului de trai in toate tările membre, eliminarea disparităṭiilor dintre regiuni, eliminarea graniṭelor vamale.

Filosofia dezvoltării regionale demonstrează că, la nivelul Uniunii Europene, convergenţa economică şi socială trebuie asigurată nu numai la nivel naţional dar şi regional, disparităţile interregionale având, în numeroase cazuri, o amplitudine mult mai mare între regiunile unei ţări (ca şi la nivel general european) în raport cu diferenţele între statele membre. Din acest motiv, în ultimi ani, politica regională a devenit un complement esenţial al procesului de integrare europeană, iar regionalizarea, demonstrată prin rolul mărit al structurilor regionale în politica de administraţie publică, este facilitată de instrumentele structurale ale Uniunii Europene.

Istoria literaturii de specialitate a demonstrat că în anumite etape agricultura a fost privită ca o sursă importantă de creştere economică (Kuznets, 1959), industria a fost considerată o principală sursa de dezvoltare (Mihailovic, 1972; Scott, 1998), pentru ca în prezent subramurile industriale şi serviciile din domeniile de vârf, bazate pe tehnologiile avansate şi economia cunoaşterii, să joace un rol esenţial (Powell, 2008). Desigur aceste surse trebuiesc privite diferenţiat în funcţie de nivelul de dezvoltare al regiunii, potenţialul său şi contextul internaţional, naţional şi regional în care se aplică strategiile şi politicile regionale şi se utilizează sursele de finanţare.