Performanțele Productive ale Ovinelor Crescute în Județul Vaslui - Însușirile Buclajului la Mieii de Rasă Karakul

INTRODUCERE

Creşterea ovinelor, este o activitate milenară fiind o ramură de bază a zootehniei datorită particularităţilor şi diversificării producţiilor obţinute de la această specie de animale. Efectivul mondial de ovine specializate pentru producţia de pielicele este de circa 25 milioane de capete.

Cea mai nouă tendinţă în ce priveşte producţia de pielicele pe plan mondial o constituie diversificarea culorii şi nuanţelor acestora, piaţa solicitând intens pielicelele albe ce se pretează la vopsire.

Orientarea predominantă pe plan mondial este reprezentată de pielicelele de tip „buhara” cu buclaj clasic, caracteristic producţiei din C.S.I., Iran, Afganistan, România, cu buclele în formă de tub şi bob, considerate ca fiind cele mai valoroase, caracterizate prin uniformitate, luciu intens şi un grad mare de înclinare a buclelor. O altă tendinţă manifestată pe plan mondial în ultima perioadă care se menţine şi în prezent, o constituie sporirea pielicelelor cu buclaj aplatizat. Aceste pielicele se caracterizează prin fibre foarte subţiri, mătăsoase, cu luciu foarte intens (reflectă mai bine lumina), grad de închidere redus, de tip „swakara”.

Pielicelele cu buclaj aplatizat se împart în trei categorii:

- shalow – curi – cu buclaj apropiat de cel moarat cu păr scurt, luciu intens, buclele în formă de valuri de diferite lungimi şi un grad redus de închidere (1/2;1/4);

- watered – silk – cu bucle aproape netede, păr foarte scurt şi lucios, desenul pronunţat moarat;

- galjak – cu aspect intens moarat sau cu valuri joase, părul foarte scurt, elastic, mătăsos, cu un luciu foarte intens (PASCAL C., 2007).

Dacă în trecut din punct de vedere al importanţei economice, creşterea oilor pentru pielicele se situa imediat după cea a oilor cu lână fină şi semifină, în prezent piaţa are un interes scăzut pentru pielicelele de miel, astfel încât această activitate se situează după creşterea oilor pentru producţia de carne şi lapte.

La noi în ţară, ovinele pentru pielicele sunt reprezentate de rasa Karakul, care se creşte în rasă curată, însă în număr redus şi de metişii acesteia cu oile Ţurcane negre şi brumării.

În România, efectivul de ovine pentru pielicele este de circa 735.000 capete din efectivul total de 8.882.000 capete de ovine, în scădere comparativ cu anul 1989 când în România efectivul de ovine pentru pielicele era de circa 1.100.000 capete din efectivul totalul de 16.210.000 capete de ovine (FAO Statistics Division 2011).

Deşi în prezent sectorul de creştere a ovinelor pentru pielicele se confruntă cu probleme deosebite (lipsa pieţei de desfacere a pielicelelor, preţul scăzut al lânii provenite de la această rasă), crescătorii întreprind acţiuni susţinute pentru depăşirea acestor dificultăţi în vederea menţinerii efectivelor existente şi de continuare a muncii de selecţie şi ameliorare.

CAPITOLUL 1

CREŞTEREA OVINELOR PENTRU PIELICELE ÎN ROMÂNIA

Creşterea ovinelor este o activitate extrem de veche pe aceste meleaguri, existând mărturii istorice ce atestă faptul că strămoşii noştri - dacii - erau crescători de ovine. Creşterea ovinelor pentru pielicele este o activitate ce a venit natural, ţăranul român fiind mereu preocupat de frumos, astfel pielicelele au pătruns în portul popular al diverselor regiuni istorice. Durabilitatea acestei direcţii de creştere a ovinelor este dată şi de faptul că în anul 1948 depozitul de tauri de la Popăuţi a fost transformat în Staţiune Experimentală Zootehnică, ce avea printre altele ca obiective realizarea unei rase de ovine specializată pentru producţia de pielicele (S.C.D.C.O.C. POPĂUŢI).

1.1 Însuşirile morfo-productive ale ovinelor de rasă Karakul

Ovinele din rasa Karakul s-au format în Irak, regiunea Bagdad, având ca strămoş sălbatic pe Ovis vignei arcar. Această rasă a însoţit arabii în migraţia acestora din secolul al VIII-lea, astfel explicându-se existenţa acestor ovine în sud vestul Asiei, mai precis în actualul Turkestan (NICA Th., 1965).

Rasa Karakul aparţine tipului morfo-productiv de pielicele având o conformaţie piriformă, cap şi gât alungit, urechi lungi purtate atârnând, trunchi îngust, crupă teşită, coadă bilobată (figura 1.1) cu vârful întors în forma literei „S” (TAFTĂ V., 1997).

Figura 1.1 Coadă bilobată – miel Karakul

Capul este alungit, circa 25,5 cm. lungime, uscăţiv şi uşor berbecat în regiunea nazală, cu vârful botului ascuţit, având nările alungite cu aripi ce prezintă uşoare încreţituri. Faţa este acoperită de peri scurţi şi lucioşi, fruntea la baza coarnelor fiind îmbrăcată cu o lână scurtă sau un jar uşor ondulat (figura 1.2). Capul este purtat ridicat, oile fiind în general ciute sau cu coarne mici, berbecii fiind ciuţi în proporţie de aproximativ 25 %. Urechile sunt mari având o lungime medie de aproximativ 14,7 cm. şi o lăţime de circa 7,5 cm, având un strat de jar scurt mătăsos ce în unele cazuri poate prezenta uşoare ondulaţii. Urechile sunt purtate aplecat (blegi), rar întâlnindu-se şi indivizi ciuli sau semiciuli. Gâtul este subţire puţin alungit, gâtul scurt fiind un indiciu al impurificării rasei (NICA Th., 1965).