Piața mondială a turismului de afaceri

CAPITOLUL I

ISTORIC ȘI CONCEPTE ÎN TURISMUL DE AFACERI

Turismul este cea mai mare afacere a începutului de mileniu, atât pe plan mondial, cât și în Uniunea Europeană. Turismul de afaceri – parte componentă a activității turistice - este cea mai dinamică formă de turism, deținând circa 20% din totalul călătoriilor internaționale și aproape 25% din totalul încasărilor turistice, fiind una din cele mai „pretențioase” și mai „scumpe” activități .

1.1. Scurt istoric al turismului de afaceri

Turismul, în general și turismul de afaceri în special sunt activități apărute odată cu omenirea, chiar dacă acest termen nu a fost definit decât în secolul al-XIX-lea.

Istoria turismului de afaceri se pierde în negura timpului. Apariția agriculturii de subzistență în Africa, Asia și Europa, cu mii de ani înaintea erei noastre a dus automat la dezvoltarea schimburilor comerciale ce se realizau la distanțe din ce în ce mai lungi. De asemenea, dezvoltarea orașelor a generat o nevoie crescută de produse pentru gospodării. Se poate afirma că primele călătorii de afaceri au fost întreprinse de către micii comercianți și de către artizani care puteau călători și mii de kilometri pentru a-și desface produsele.

Urmează apoi perioadă marilor imperii: Egipt, Persia, Grecia și Roma, ce au stimulat creșterea comerțului și implicit a călătoriilor de afaceri. Cel mai bun exemplu este cel al Imperiului Roman, care prin dezvoltarea unui sistem de drumuri extins în tot imperiul a făcut posibil schimbul de produse din Italia în Spania, din Asia și Orientul Mijlociu până în Marea Britanie. Printre obiectele și produsele descoperite de arheologi în cele mai diverse locuri ale Imperiului se numără: obiecte de olărit fabricate în Italia, vase cu ulei de măsline din Spania;

carafe cu vin din Grecia sau pietre prețioase din Orientul Mijlociu, toate expuse în prezent în muzeele țărilor unde au fost descoperite (Marea Britanie, Franța, Germania sau România, pentru a enumera doar câteva din marile rute ale comercianților antichității).

Căderea Imperiului Roman a adus cu sine o perioadă de instabilitate economică și politică, reducând temporar și volumul călătoriilor de afaceri .

Pe toată durata evului mediu și până în zorii erei moderne, principalele categorii de călători au fost comercianții și pelerinii. Din punct de vedere istoric, oamenii de afaceri au constituit elementul major de mobilitate și factorul de continuitate în relațiile dintre diverse popoare. Acest lucru este confirmat și de faptul că până în secolul al XIV-lea fuseseră adoptate tehnici comerciale și instrumente juridice mult mai avansate: cambiile, polițele de asigurare și contractele de comision dezvoltându-se în această perioadă și obligând comercianții la o mai mare grijă față de afacerile pe care le derulau .

Între secolul al XI-lea și al XIII-lea, Europa a fost leaganul unei revoluții comerciale ce poate fi considerată atât cauză cât și efect al redescoperirii călătoriilor de afaceri. Încetarea navalirilor (germanilor, scandinavilor, nomazii stepelor euroasiatice, sarazinilor) este urmată de apariția schimburilor pașnice (chiar din timpul luptelor), aceste lumi „vrajmase” dovedindu-se acum mari centre de producție și consum: grâne, blănuri și sclavi din lumea nordică și răsăriteană se oferă și, în același timp sunt cerute de marile metropole ale civilizatiei musulmane de unde vin în schimb, din abundență metalele prețioase ale Africii și Asiei.

Evului mediu timpuriu, cu incursiunile și jafurile sale, îi urmează o pace (relativă), această siguranță permitând o înviorare a economiei și mai ales odată ce uscatul și marea deveniseră căi mai puțin periculoase, o accelerare dacă nu chiar o reluare a comerțului. În plus, mortalitatea regresând și condițiile de hrană ca și posibilitățile de subzistență îmbunătățindu-se, are loc un avânt demografic ce va deveni pentru creștinatate o sursă de consumatori, de producători, de mână de lucru, un rezervor din care comerțul își va recruta oamenii. Iar când situatia s-a schimbat și a venit rândul creștinității să atace, marele episod al Cruciadelor nu va fi decât o fațadă la umbra căreia se vor dezvolta în continuare schimburile comerciale.

Aceste răsturnări de situații sunt legate de un fenomen capital: nașterea sau renașterea orașelor, caracteristica lor majoră în această perioadă fiind primatul funcției economice.

Fie că sunt noduri de căi de comunicație, halte marcând etapele pe drumurile comerciale, porturi maritime sau fluviale – centrul lor vital se află lângă vechiul castru feudal, lângă nucleul militar sau religios, alături de nou apărutul cartier al dughenelor, alături de piață sau de locul de tranzit al mărfurilor.

Cei doi poli ai comerțului internațional erau Mediterana și Nordul, ceea ce duce la apariția a două benzi de orașe comerciale puternice: de o parte Italia și (într-o măsura mai mică), Provența și Spania, de cealaltă parte Germania de Nord.

Acest lucru și explică predominarea în Europa medievală a doi negustori: italianul

și hanseatul, fiecare cu propriile caracteristici.

Între cele două există însă o zona de contact cu un caracter de originalitate, datorat faptului că adaugă funcției sale de mijlocitoare de schimburi între cele două arii comerciale menționate anterior și funcția de producătoare. Această zona este Europa de Nord – Vest formată din sud-estul Angliei, Normandia, Flandra, Champagne, ținuturile de pe valea râului Mense și cele ale Renaniei de Jos. Este vigurosul domeniu al postavului și totodată, împreună cu Italia nordică și centrală, singura regiune a Europei medievale unde se poate vorbi de prezenta industriei.

Alaturi de articolele de consum provenind din Nordul și Răsăritul continetului, produsele industriei textile europene constituie mărfurile pe care negustorul italian și cel hanseat vin să le caute pe piețele și la târgurile din Champagne și Flandra. În cursul acestei prime faze de apariție și avânt comercial, negustorul medieval este, în primul rând, un negustor itinerant .