Piața și Distribuția Producției de Legume la SC Matcoser SRL Matca

CAPITOLUL 1. FUNDAMENTE TEORETICE ALE COMPORTAMENTULUI PRODUCĂTORULUI

Obiectivele fundamentale ale producătorului dirijează comportamentul acestuia. Pe lângă maximizarea profitului, există şi alte opţiuni: maximizarea producţiei sau a cifrei de afaceri sau un obiectiv de ordin social: satifacerea unor cereri prioritare, asigurarea anumitor prestări, deservirea unor consumatori etc. Obiectivul urmărit poate fi oricare din cele menţionate. El este fixat şi cunoscut chiar dacă variază în funcţie de perioadă, obiectivul principal fiind pentru întreprinzător o variabilă exogenă care determină în acelaşi timp programul de producţie şi volumul acesteia.

Programul de producţie este condiţionat de modalităţile de producţie şi de condiţiile concrete de piaţă, respectiv de mărimea şi structura cererii. Alegerea metodei de fabricaţie este de multe ori condiţionată de specificul tehnologiei respective de fabricaţie, astfel în cele mai multe cazuri există o singură modalitate de producţie. A doua variabilă – nivelul sau volumul producţiei poate fi stabilit direct, pe baza planificării interne a întreprinderii la începutul perioadei sau indirect, pe baza condiţiilor efective ale cererii.

Condiţionarea tehnologică a producătorului este un important factor de influenţă al comportamentului acestuia. Condiţionarea tehnologică a întreprinzătorului defineşte în două sensuri comportamentul acestuia: pe de-o parte, domeniul în care activează, respectiv ramura industrială care dă un specific anume acestuia şi, pe de altă parte, mărimea acestuia adică resursele gestionate. Numai după o analiză foarte amănunţită a procesului tehnologic se poate defini funcţia de producţie şi se poate valida din punct de vedere economic varianta de producţie care să fie cea mai puţin costisitoare în cazul în care preţurile factorilor sunt date. Pentru definirea conceptului de funcţie de producţie vom face mai întâi referire la conceptul de productivitate marginală.

Combinarea factorilor de producţie este condiţionată însă de două caracteristici importante ale factorilor de producţie: substitutibilitatea şi divizibilitatea. Se spune că există divizibilitate a unui factor de producţie atunci când acesta poate fi obţinut şi utilizat în cantităţi oricât de mici. Adaptabilitatea este definită drept posibilitate a combinării unei unităţi dintr-un factor de producţie cu un număr mai mic sau mai mare de unităţi din alt factor. Un exemplu tradiţional de adaptabilitate este combinaţia pământ / muncă.

Atunci când factorii de producţie se caracterizează prin adaptabilitate şi divizibilitate spunem că între ei există posibilitatea de substituire. Substituibilitatea se defineşte drept posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie cu o cantitate dintr-un alt factor astfel încât volumul total al producţiei să rămână acelaşi. Există, dimpotrivă, complementaritate atunci când o cantitate dată dintr-un factor de producţie este asociată unei cantităţi fixe din alt factor.

Productivitatea marginală a unui factor de producţie este sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din acel factor în procesul de producţie, în condiţiile în care folosirea celorlalţi factori rămâne neschimbată. În funcţie de variaţia sporului de profit adus de creşterea producţiei comparativ cu variaţia cheltuielilor, producătorul măreşte sau scade producţia (dacă orice unitate suplimentară de produs se realizează cu cheltuieli mai mari, profitul descrescând, producătorul opreşte creşterea producţiei). Relaţia dintre productivitatea medie şi productivitatea marginală (considerate ca reprezentări grafice) este urmatoarea:

- curba productivităţii marginale intersectează curba productivităţii medii în punctul de maxim al acesteia din urmă;

- curba productivităţii marginale este situată deasupra curbei productivităţii medii atunci când aceasta este crescătoare şi sub curba productivităţii medii atunci când aceasta este descrescătoare.

Relaţiile dintre factori şi bunuri care apar în cadrul proceselor de transformare formează conţinutul conceptului de funcţie de producţie. Prin funcţie de producţie se înţelege relaţia determinată tehnologic dintre producţia unui anumit bun economic şi factorii săi de producţie. Producţia poate să privească orice bun economic şi poate să angajeze o mulţime de factori de producţie. Pentru un anumit bun economic, bunul X şi pentru doi factori de producţie K şi L, funcţia de producţie poate fi exprimată formal:

X = f (K, L)