Plata nedatorată

INTRODUCERE

Toate raporturile juridice stabilite între două sau mai multe persoane reprezintă o totalitate de drepturi personale, noțiunea îmbrățișând atât raporturile juridice nonpecuniare, numite de altfel și extrapatrimoniale, precum autoritatea parentală, cât și raporturile juridice pecuniare. În accepțiunea să restrânsă, construită pe un conținut tehnic, dreptul personal sau obligația reprezintă un raport juridic pecuniar creat între persoane. Dreptul obligațional este, în final, un „drept al intereselor egoiste” degrevat de orice considerații de ordin afectiv, care dau un aspect particular drepturilor personalității și raporturilor juridice familiale.

Spre deosebire de raporturile juridice în al căror conținut se află drepturile reale, care au caracter de durată și stabilitate, raporturile obligaționale se nasc și se desfășoară în scopul de a se realiza dinamica circuitului civil. Aceasta este explicația faptului că ele se nasc, de cele mai multe ori, pentru a se stinge imediat sau după anumite intervale de timp. Atingerea scopurilor urmărite de părțile raporturilor obligaționale, mai ales ale creditorului, poate avea loc numai prin realizarea drepturilor de creanță și executarea obligațiilor corelative care intră în conținutul juridic al acestor raporturi juridice.

În acest sens efectul principal al obligației civile apare ca fiind „dreptul ce obligația însăși îl conferă creditorului de a pretinde și de a obține îndeplinirea întocmai a prestației la care s-a obligaț debitorul”. Acest lucru îl stipulează și art. 1073 al Codului civil din 1864 care prevede expres că „Creditorul are dreptul a (îndeplini) dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare”.

Cea mai generală accepțiune a cuvântului „obligație” determină orice comandă prescrisă de lege sau morală sub imperiul căreia poate fi ghidată conduita unui individ în formula dată, însă, nu este redată latura obligațiilor potrivit căreia o persoană se îndatorează față de o altă persoană, în cazul dat se vorbește, de exemplu, despre îndatorirea cetățenilor de o anumită vârstă de a-și satisface serviciul militar sau că toți proprietarii de pământ trebuie să se conformeze normelor regionale ce vizează modul de execitare a dreptului lor de proprietate .

Din istoria dreptului aflăm că de fapt romanii sunt aceia care au fundamentat definiția obligației; definiție care se prezintă a fi valabilă și astăzi „obligațio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei” (obligația este o relație de drept care ne supune la o prestație față de un terț).

Această definiție face să se evidențieze primul caracter al obligației, și anume relația de drept (vinculum juris) stabilită între două sau mai multe presoane.

Însă, ea nu prezintă decât partea pasivă a obligației - persoana obligață este ținută să efectueze o prestație, fiind privită în calitatea de debitor. Obligația este, astfel, un element al pasivului patrimoniului său, o datorie. Or, ea prezintă în mod necesar și o față inversă. Pentru persoana care trebuie să profite de pe urma prestației realizate, obligația se conturează ca un element al activului patrimoniului său, în cazul dat vorbim despre o creanță a creditorului.

Văzută de pe poziția unei creanțe, obligația, dreptul personal apare a fi similar unui drept real. Astfel, se explică de ce în diferite legislații, dreptul de proprietate se răsfrânge nu numai asupra bunurilor corporale, dar și asupra creanțelor.

Astfel, reducerea câmpului obligațiilor duce la scăderea să considerabilă în importanță. De aceea doctrina, dar în special cea franceză, vine să afirme că de fapt segmentul obligațiilor demarchează materia dreptului civil, constituită dintr-o multitudine de raporturi obligaționale complexe existente între comercianți, între stat și colectivitățile publice și particulare, între persoane de diferite naționalități, între state etc.

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OBLIGAȚIA CIVILĂ

1.1. DEFINIȚIA OBLIGAȚIEI CIVILE

Noțiunea de obligație provine din cuvântul obligatio, care în latina veche însemna „a lega” (ligare) pe cineva din pricina nerespectării prestației pe care o datora altuia .

La începuturi, termenul de obligație exprima o legătură pur materială între două persoane, o înlănțuire (vinculum) care-l lega pe debitor de creditor, în temeiul căreia acesta din urmă, având la îndemână sancțiunea constrângerii (adstringimur), putea solicita celui dintâi executarea unei prestații.

Înlănțuirea care-l lega pe debitor de creditor era privită ca fiind o relație personală între cei doi datorată confuziei dintre lucrul datorat și persoana care-l datorează . Când această confuziune a fost înlăturată, executarea obligației a încetat a se mai face asupra persoanei debitorului, transpunându-se asupra bunurilor din patrimoniul său. Pe creditor nu-l interesa persoana debitorului, ci posibilitatea acestuia de a plăti lucrul datorat.

În principal, obligația este analizată ca un raport juridic stabilit între creditor și debitor. Creditorul este subiectul activ al raportului obligațional, iar debitorul este subiectul pasiv, care se îndatorează față de creditor la executarea unei prestații.

Prin obligație se înțelege raportul juridic în conținutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului .