Pluripartidismul în Europa de Est postcomunistă - studiu de caz România

INTRODUCERE

Anul 1989 va intra în istorie ca an al prăbuşirii în lanţ a regimurilor comuniste din ţările Europei centrale şi de est. După aproape o jumătate de secol de experienţă comunistă în aceste state şi după mai bine de 70 de ani de experienţă sovietică, timp în care s-a inoculat popoarelor o ideologie menită să le formeze potrivit „sensului inexorabil al Istoriei”, aceste societăţi au avut o altă revelaţie: cursul istoriei se dovedea, dimpotrivă, reversibil.

Rapiditatea cu care s-a petrecut colapsul comunismului în ţările Europei de est mărturiseşte asupra artificialităţii de fond, antisociale în sens îngust, propriu, a acestuia. Partidul unic comunist s-a dovedit a fi un corp străin în interiorul societăţii şi pe care, în plus o stăpânea cu o atotputernicie nemaiîntâlnită în istorie. O stăpânea însă, după cum vom vedea, nu cu metode sociale. În consecinţă, o „reacţie de respingere”, declanşată de „sistemul imunitar” al societăţii, a fost întotdeauna prezentă, chiar dacă nu şi perceptibilă ca manifestare. Mai devreme sau mai târziu, societatea trebuia să înlăture acest corp străin, altminteri risca să sucombe. Mai mult, orice întârziere eliberatoare era provocatoare - astăzi acest lucru se vede cu ochiul liber – de „sechele”, care, la rândul lor, cer timp pentru vindecare. Într-un cuvânt, dacă partidele în multiplicitatea lor apar într-o relaţie organică, vitală cu societatea, ele fiind înglobate acesteia, depinzând de ea, partidul unic apare, dimpotrivă, ca o entitate înglobantă şi, prin urmare, independentă faţă de societate.

Partidul comunist unic este o contradicţie în termeni: deşi ontologic este o simplă parte, el se substituie totuşi întregului. Consecinţele acestei substituţii sunt incalculabile, descrise de un politolog în bună cunoştinţă de cauză: „Sub un regim de partid unic dictatorial, partidul este altceva decât un partid; o castă privilegiată, divinizată, conducătoare; o bandă de activişti care dirijează pe oricine să îndeplinească planurile «conducerii superioare» sau ale «Conducătorului»; o echipă care emite comenzi infailibile şi dogme; ochi şi urechi ale unui sistem de spionaj; un nucleu de penetrare şi control al tuturor organizaţiilor, cluburilor, uniunilor, cooperativelor agricole, uzinelor, organelor guvernamentale, armatei, poliţiei; o curea de transmisie care conduce voinţa Conducătorului la naţiunea lipsită de voinţă” .

Partidul comunist, omnipotent şi reificat, discreţionar şi impersonal (dar, paradoxal, purtând adesea pecetea autocratului secretar general, a cărui „personalitate” era public sanctificată), era un robot sui generis menit să uniformizeze indivizii, să desfiinţeze individualităţile (cu o singură excepţie, devenită model: cea a autocratului). Este ceea ce Hannah Arendt numea, ca marcă a totalitarismului, „dominaţia totală”, adică aceea „care se străduieşte să organizeze infinita pluralitate şi diferenţiere a fiinţelor omeneşti ca şi când întreaga umanitate ar fi doar un singur individ” . Or, cum imediat remarca strălucita elevă a lui Heidegger, o astfel de voinţă este finalmente deşartă, utopică, în ciuda imenselor, incomensurabilelor suferinţe pe care le provoacă: „Problema umană semănând altor specii animale şi a căror singură «libertate» ar consta în «conservarea speciei». Dominaţia totalitară încearcă să realizeze acest ţel (...) prin îndoctrinare ideologică (...) şi prin teroare” .

Un asemenea ţel politic, străin, ba chiar opus naturii umane şi sociale, este sortit eşecului. În ciuda omnipotenţei de moment sau de etapă a unui regim totalitar, de fapt a partidului unic conducător, devenit un fel de maşină kafkiană, acesta conţine în sine chiar gena propriului dezastru. Artificialitatea psiho-sociolo-gică a unui asemenea regim se vedea în ceea ce George Kennan numea „cultură a prefecătoriei”: „când un anumit regim nu mai este capabil să funcţioneze decât printr-o prefăcătorie pe scară largă pe care o împărtăşeşte cu poporul supus, ambele părţi fiind conştiente de artificialitatea pretenţiei respective, atunci prăbuşirea sa definitivă trebuie privită ca inevitabilă şi probabil iminentă, chiar dacă nimeni nu poate preciza când şi cum va avea loc” . Aceste cuvinte au fost, după cum ne-a arătat anul 1989, absolut vizionare.

Ideea centrală a studiului de faţă este aceea de a compara sistemele de partide existente în Europa de est odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste precum şi fundalul politic al revoluţiei de la 1989.

Primul capitol se axează pe rolul avut de revoluţiile de la 1989 din ţările Europei Centrale şi de est care au însemnat în esenţă abrogarea prevederii constituţionale comuniste referitoare la rolul conducător al partidului unic.

Al doilea capitol face referire la cazul României, care pe ultima durată a regimului comunist a avut pe lângă asemănările inerente cu alte ţări, o situaţie politică aparte, care şi-a pus pecetea atât asupra revoluţiei cât şi asupra tranziţiei.

Ultimul capitol urmăreşte cazurile altor societăţi postcomuniste: Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria.

CAPITOLUL I

FUNDALUL POLITIC AL REVOLUŢIILOR DE LA 1989

Lumea comunistă nu era, aşadar, o lumea normală, care să se fi întemeiat şi să fi ajuns acolo unde ajunsese în virtutea unei dezvoltări organice, fireşti, naturale, ci un soi de silnic experiment-limită, a cărui existenţă şi continuitate se bazau efectiv pe poliţia politică, în care viaţa socială şi publică era compusă din extrem de numeroase exerciţii impuse, cu mecanisme economice necompetitive, cu o administrare centralistă absolut păguboasă, într-un cuvânt, o lume comandată să execute un acelaşi rit străin ei. Regimul totalitar comunist, sfidând individul, nu era interesat decât de aparenţele comportamentiste ale societăţii, în care scop folosea o mulţime de trucuri ideologice şi de instrumente de teroare, numai astfel putându-se petrece simularea socială care-i hrănea orgoliul. Regia acestor rituri sociale era asigurată de partidul comunist, care se concepea pe sine ca o maşină simultan sociogonică şi antipersonală, antiindividuală. „Expresia «aparat» este utilizată în limbajul politic în legătură mai ales cu aparatul partidului comunist, şi el desemnează, în sens îngust, organizaţia internă a acestui partid, graţie căreia hotărârile luate de conducere sunt aplicate de cadre care, apoi, împing grupurile şi indivizii societăţii să le ducă la îndeplinire”, scria un politolog britanic de origine română . Limbajul politic i-a asociat cuvântului „aparat” un altul, acela de aparatcic, un cuvânt - cum apreciază acelaşi politolog - „îngrozitor”. Astfel s-a născut «statul-aparat» un stat „dictatorial, centralist şi monopolist” .