Politica transporturilor în Uniunea Europeană

CAPITOLUL I

POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL TRANSPORTURILOR

I.1. Istoricul politicii de transport în Uniunea Europeană

Apariţia în anul 1957 a Comunităţii Economice Europene a determinat integrarea în piaţa comună ce se crea a anumitor sectoare economico-sociale, dar şi identificarea unor sectoare „orizontale“, iar transporturile reprezentau un astfel de vector de integrare.

Ideea unei politici comune europene în domeniul Transporturilor era deja prezentă în Tratatul de la Roma, dar progrese reale în definirea unei asemenea politici încep să apară abia de la jumătatea anilor ΄80, odată cu lansarea proiectului pieţei unice, care presupunea o extindere a celor patru libertăţi de circulaţie şi, prin urmare, o intensificare a transporturilor pe teritoriul statelor membre.

Deşi Tratatul de la Roma prevedea realizarea unei „politici comune în transporturi” nu s-a reuşit decât o politică „comunitară”, adică armonizarea şi încadrarea politicilor naţionale într-o direcţie comună, o piaţă unică pentru transporturi este o sarcină ce revine viitoarelor generaţii ale Uniunii Europene. Excepţie fac în unele privinţe transporturile rutiere la care realizările sunt mai notabile.

Prin Tratatul de la Roma s-a acordat o mare importanţă transporturilor întrucât :

- integrarea economică trebuie să antreneze o creştere substanţială a schimburilor comerciale intracomunitare şi deci a fluxurilor de transport;

- ele au mare incidenţă asupra circulaţiei mărfurilor şi persoanelor prin preţul şi condiţiile asigurate;

- transporturile absorb aproape 40% din investiţiile publice ale statelor membre;

- ele au o mare influenţă asupra dezvoltării regionale, asupra mediului, securităţii circulaţiei şi consumului de energie etc.

Aşa se explică consacrarea unei părţi importante din Tratatul de la Roma problemei transporturilor (de la articolul 74 la 84), respectiv: stabilirea de reguli comune pentru transporturi şi admiterea transportatorilor nerezidenţi în transporturile naţionale (art.75), considerând compatibile cu piaţa comună ajutoarele de coordonare a transporturilor sau a celor ce sunt în serviciul public (art.77), hotărând suprimarea treptată a discriminării din politica de preţuri şi condiţiile de transport pe bază de ţară de origine sau de destinaţie a produsului transportat (art.79), interzicând impunerea de către stat a unor preţuri de susţinere sau protecţie a anumitor ramuri sau întreprinderi, exceptând cazurile autorizate de Comisia Uniunii Europene (art.80).

Tratatul a omis să reglementeze transporturile maritime şi aeriene, însă printr-o decizie a Tribunalului European de Justiţie din 1974 s-a stabilit că şi acestea sunt supuse regulilor generale, deci ale liberei circulaţii, concurenţei, ajutoarelor, politicii sociale şi fiscalităţii comunitare.

Problemele de politică în sectorul transport sunt supuse procedurii de co-decizie, cu excepţia reglementărilor ce pot avea un efect grav asupra standardului de viaţă şi forţei de muncă în unele zone sau asupra operaţiunilor unităţilor de transport; astfel de reglementări sunt administrate prin procedura de consultare şi votul în unanimitate în Consiliul European.

Până în anul 1985, Congresul European al Miniştrilor Transporturilor a rămas principala instituţie ce coordona politicile de transport pan-europene.

Deşi Tratatul de la Roma a prevăzut o Politică Comună de Transport, foarte puţine realizări au fost înregistrate până în anul 1985, deoarece Statele Membre aveau ezitări în a ceda controlul lor asupra politicii de transport. Inexistenţa unor progrese a fost atât de evidentă încât, în 1983, Parlamentul European a decis să cheme în instanţă Consiliul de Miniştri, la Curtea Europeană de Justiţie, pentru „nereuşita în implementarea unei politici comune de transport, şi în particular în stabilirea cadrului unei astfel de politici cu caracter obligatoriu”, după cum fusese stabilit în Tratat.