Politici Sociale în Domeniul Reformării Sistemului Rezidențial de Îngrijire a Copiilor în Repubica Moldova Cazul Raionului Orhei

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate.

Transformările iniţiate în Republica Moldova odată cu tranziţia la economia de piaţă s-au dovedit a fi marcate de o criză economică gravă şi de o inconsecvenţă în întreprinderea acţiunilor de ordin social. In acest context, a devenit evidentă degradarea pronunţată a stării materiale şi a valorilor familiei, care a produs un impact simţitor asupra stabilităţii acesteia, a afectat capacitatea de a crea sau a menţine în interiorul ei un climat protector, de a mobiliza resursele în vederea asigurării bunăstării sale. Consecinţele principale ale acestei situaţii, atestate pe plan social, rezidă în sporirea fenomenului de abandon şi instituţionalizare a copilului, majorarea numărului de copii rămaşi fară ocrotire ca rezultat al plecării părinţilor la muncă în străinătate.

Diminuarea rolului familiei în creşterea şi educarea copiilor, incapacitatea comunităţii de a rezolva într-un mod eficient problemele familiei şi copilului au determinat accentuarea îngrijirii instituţionale ca formă de protecţie socială a copilului, comportînd, totodată, limitarea responsabilităţii familiei şi comunităţii. [1,pag.7]

În comparaţie cu anul 1996, cînd de această formă de protecţie beneficiau 13256 copii [1,pag.23], în prezent se atestă o diminuare a numărului de copii instituţionalizaţi. La începutul anului 2008 existau 63 instituţii rezidenţiale de îngrijire a copilului în dificultate, fiind îngrijiţi 8813 copii. La momentul actual sunt 53 de institutii rezidentiale si sunt ingrijiti 7.500 copii[12]. Această îngrijire, însă, este fragmentară, parţială. Continuitatea îngrijirii este întreruptă de procesul transferului copilului dintr-o instituţie în alta, ceea ce agravează insecuritatea emoţională a copilului şi imposibilitatea de a stabili relaţii de durată. Sistemul instituţional existent în Republica Moldova este un sistem închis, costisitor, rigid, ineficient pentru dezvoltarea psihico-socială a copiilor. Situaţia existentă în acest sistem a impus de a schimba urgent atitudinea statului şi a societăţii faţă de copii instituţionalizaţi prin modernizarea, restructurarea şi reformarea acestor instituţii de îngrijire şi educare.

Promovarea unei reforme a sistemului rezidenţial de protecţie a copilului a fost absolut necesară. Luînd în considerare complexitatea şi amploarea fenomenului, precum şi gravitatea problemelor care conduc la instituţionalizare. Cu implicaţii negative asupra dezvoltării şi socializării copilului, a fost necesară intervenţia tuturor instituţiilor implicate în îngrijirea şi educarea copiilor aflaţi în dificultate în sensul reevaluării sistemului juridic şi de protecţie socială, reevaluarea organizării şi funcţionării sistemului instituţional, creării serviciilor de alternativă.

In acest scop a fost aprobată Strategia Naţională şi Planul de acţiuni privind reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului pe anii 2007-2012 la 09.07.2007, parte componentă a politicii statului în domeniul protecţiei drepturilor copilului. Scopul Strategiei naţionale este asigurarea şi respectarea dreptului copilului de a creşte in mediul familial.

Gradul de investigare a temei.

Instituţionalizarea copiilor, ca formă alternativă de protecţie a copilului în lipsa familiei, a prezentat interes pentru cercetătorii din Occident şi SUA, precum: Black M. şi Smith Ch. „Drepturile copiilor instituţionalizaţi”; Harlow „Developmental aspects of emoţional behavior”; Burke „Child Institutionalization and Child Protection in Central and Eastern Europe”; Ainsworth „The effects of maternal deprivation: a review of things and controversity in the context of research strategy”. Spre exemplu, Harlow şi Ainsworth au studiat efectele pe termen scurt ale separării de mamă, evidenţiind apariţia unor deficite intelectuale şi a unor tulburări emoţionale şi comportamentale. Rutter M. arată că plasarea copilului într-o instituţie de îngrijire determină incapacitatea de a dezvolta legături de ataşament, de a stabili relaţii apropiate şi intime.

Această temă îşi găseşte reflectarea şi în lucrările cercetătorilor români ca Mihăilescu I., L.Miruna, Neamţu Gh., Mărgineanu I, Spînu I., Filipescu I.. Aceşti autori au studiat situaţia copiilor instituţionalizaţi în România, evidenţiind lacunele sistemului de protecţie a copilului şi efectele negative ale instituţionalizării.

Particularităţile specifice instituţionalizării copilului în republică sunt reflectate în lucrările autorilor autohtoni, precum: M.Bulgaru; V.Pritcan., Nicolae Sali; Tatiana Grebincea; Grigoras.S.