Portofoliu de Evaluare Finală

I.1.Metoda observaţiei

Ca metodă de cunoaştere şi cercetare psihopedagogică, observaţia constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale elevului (grupului) aşa cum se prezintă ele în mod natural. Între observarea spontană, ocazională, pasivă şi observaţia ştiinţifică există diferenţe privind scopul, modul de organizare, prelucrare şi interpretarea datelor obţinute. Observaţia este metoda cel mai des utilizată în cunoaşterea manifestărilor comportamentale ale preşcolarilor, elevilor, furnizând informaţii bogate şi variate. Aplicarea riguroasă şi eficientă a observaţiei presupune parcurgerea următoarelor etape:

• pregătirea cercetătorului în vederea realizării observaţiei (documentarea, selectarea instrumentelor, tehnicilor etc.);

• observarea propriu-zisă;

• analiza, prelucrarea şi interpretarea datelor obţinute.

Referitor la conţinutul observaţiei, M. Zlate (1994) consideră că acesta este reprezentat de ,,simptomatica stabilă” (trăsăturile bioconstituţionale ale individului şi trăsăturile fizionomice) şi ,,simptomatica labilă” (conduitele flexibile, mobile cum ar fi conduita motorie, verbală etc.). este bine de ştiut că procesele, stările, îsuşirile psihice nu pot fi studiate, cunoscute în mod direct, ci prin modalităţle lor de manifestare în conduit. Studiind astfel de elemente de conduită se pot desprinde unele semnificaţii cu privire la structurile de personalitate ale copilului: aptitudini, temperament, caracter.

Pentru evidenţerea acestor manifestări comportamentale pot fi folosite mai multe forme de observaţie, clasificate diferit, în funcţie de anumite criteria. Astfel, observaţia poate fi: spontană (ocazională, accidentală) şi organizată metodic; directă ş indirectă; transversală şi longitudinală (I.Holban); observaţie de teren şi de laborator (G. D. Landsheere, G. Montmollin); integrală şi selectivă; continuă şi discontinuă etc.

Calitatea observaţiei depinde de o serie de factori, dintre care enumerăm:

• particularităţile psihoindividuale ale observatorului (concentrarea atenţiei, sesizarea esenţialului etc.);

• ecuaţia personal a observatorului: tip descriptiv, tip evaluativ, tip erudit, tip imaginativ şi poetic;

• caracteristici ale percepţiei: selectivitatea ei, factorii social ice o pot modela şi deforma.

Avantajele utilizării acestei metode constau în faptul că ea permite surprinderea manifestărilor comportamentale natural (,,pe viu”), în condiţi fireşi de activite şi oferă date de ordin calitativ. Există şi limite ale acestei metode: fenomenul cuprins în observaţie poate fi greu de desprins şi de nalizat, deoarece rareori apare izolat; de asemenea, necesită timp mai îndelungat, la care se adaugă subiectivismul celui care realizează observaţia.

Experimentul

Acesta este apreciat ca fiind cea mai importantă metodă de cercetare, deoarece furnizează date precise şi obiective (A. Cosmovici, 1996). În ceea ce priveşe experimental, două aspect sunt considerate esenţiale: capacitatea acestuia de a verifica ipotezele cauzale; faptul că oferă posibilitatea de a controla situaţiile experimentale. Factorul cu care experimantorul operează şi pe care îl poate varia constituie variabila independentă, iar modificările ce s-au produs şi care urmează să fie măsurate şi explicate constituie variabila dependentă. Variabilele intermediare sunt cele care mijlocesc relaţiile dintre variabilele independente şi cele dependente şi sunt constituite din factori sociali şi psihici.

Principalele etape ale cercetării experimentale pot fi sintetizate astfel:

• delimitarea şi formularea problemei ce urmează a fi elucidată;

• formularea ipotezei/ipotezelor;

• alegerea/stabilirea variabilelor (independentă, dependentă, în funcţie de ipoteza avansată);

• pretestarea, pentru a se asigura faptul că toţi subiecţii au înţeles sarcina experimentului şi că variabila independentă acţionează efectiv asupra lor;

• stabilirea situaţiei experimentale – opţiunea pentru experimental de laborator sau pentru cel natural, psihopedagogic.

• constituirea eşantionului experimental şi de control;

• administrarea factorului experimental pe eşantionului experimental;

• faza înregistrării, prelucrării, analizei şi interpretării rezultatelor şi stabilirii diferenţelor:

a) între cele două faze, finală şi iniţială, în cadrul eşantionului experimental;

b) diferenţa dintre cele două faze, finală şi iniţială, ale eşantionului de control (unde nu s-a administrat factorul experimental);

c) diferenţa dintre eşantionului experimental şi cel de control, ca urmare a intervenţei factorului experimental.

• redactarea raportului ce cercetare.

În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe tipuri sau forme de experiment, luăndu-se în consideraţie criteria precum: gradul şi specificul intervenţiei cercetătorului în manipularea variabilelor, nivelul controlului variabilelor modificate, locul experimentului în cadrul cercetării. Cele mai multe lucrări se opresc la următoarele tipuri:

• experiment de laborator;

• experiment natural;

• experiment psihopedagogic (o variant a celui natural).