Postul în lumina predicii de pe munte

INTRODUCERE

Asupra originii postului părerile sunt împărțite. Cei mai mulți îl leagă de cultul morților din vechime. Astfel, după unii, postul își are originea în sacrificiile de animale, care erau aduse pentru cei morți și de care cei vii nu trebuiau să se atingă.

Alții cred că durerea pri¬cinuită de moartea ființelor dragi a avut ca urmare firească neglijarea mâncării și băuturii, ceea ce cu timpul a devenit un semn convențional de doliu, făcând astfel parte din riturile legate de cultul morților. Unii cred că originea postului trebuie căutată într-o simplă practică de sobrie¬tate și de temperanță, recomandată și uneori experimentată de marii înțelepți, filosofi sau întemeietori de religii.

De la acest post igienic s-ar fi ajuns la ideea unui post cu caracter religios, mai ales pentru faptul că, în anumite cazuri, postul a prilejuit viziuni religioase. Uneori el este practicat ca un exercițiu de penitență, alteori ca un mijloc de pregătire pentru săvârșirea unor acte religioase sau unor fapte importante din viață, alteori ca un rit de doliu (formă de exprimare a durerii sau a tristeții) sau de purificare (curățire) .

Trecând peste toate aceste ipoteze mai mult sau mai puțin însemnate, după cum vom vedea pe parcursul lucrării, practica postului are o însemnătate și un rol aparte în viața fiecărui credincios, în calitate de mădular al trupului lui Hristos – Biserica. Postul nu este doar o simplă abstinență de la anumite bucate, voită sau impusă, cum sunt dietele de exemplu, ci este mult mai profund. Postul presupune o lucrarea ascetică ce ține exclusiv de mântuirea noastră, întrucât exprimă acordul nostru și conlucrarea voinței noastre cu voința lui Dumnezeu. În timpul perioadei de post creștinul trebuie să se abțină de la păcate, trebuie să își cultive virtuțile și să împletească înfrânarea de la bucate și abținerea de la păcatele trupești, cu rugăciune și cu milostenia.

În lucrarea de față voi prezenta învățătura Mântuitorului Hristos despre post ce reiese din Predica de pe Munte, prezentând tâlcuiri ale Sfinților Părinți, dar și ale unor teologi contemporani, tocmai pentru a aprofunda și înțelege mai bine ce este postul și ce presupune el în conformitate cu învățătura ortodoxă.

CAPITOLUL I: ASCEZA CALEA SPRE DESĂVÂRȘIRE

1. Porunca desăvârșirii – „Fiți dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri, desăvârșit este”

Deplinătatea și desăvârșirea vieții religioase constă în împăcarea și unirea duhovnicească a sufletului cu Dumnezeu . Întâlnirea și unirea cu Dumnezeu este scopul, ținta vieții omenești în toate religiile; și nu numai ținta vieții, dar și culmea doririlor și a fericirii.

Unirea cu Dumnezeu este ridicarea sufletului la o frumusețe, bucurie și fericire desăvârșită, însăși culmea doririlor și a fericirilor, căci desăvârșirea este ridicarea unei ființe inferioare la ființa cea superioara mai înalta, la Dumnezeu; este însăși iubirea desăvârșită, iubirea dumnezeiască – iubirea cu care Dumnezeu îmbrățișează și învăluie sufletul omului, cum niciun părinte nu-și îmbrățișează copilul .

Curățirea sufletului ne duce la pace; luminarea sufletului ne duce la adevăr; desăvârșirea sufletului ne duce la fericire, la iubire și la unirea cu Dumnezeu. Învrednicit să ajungă la desăvârșire, sufletul intră în comuniune negrăită cu Hristos Mântuitorul; se învrednicește să fie duh amestecat cu Duhul (lui Dumnezeu); atunci el devine tot lumină, tot ochi, tot spirit, tot bucurie, tot plăcere, tot veselie, tot dragoste, tot îndurare, tot bunătate, tot blândețe (ca Dumnezeu). Căci precum în adâncul mării o piatră este înconjurata din toate părțile de apă, tot astfel și aceștia sunt uniți cu Duhul Sfânt în tot chipul și se fac asemenea lui Hristos.

Iubirea și unirea cu Dumnezeu se cultivă și se dovedește prin iubirea și slujirea aproapelui. Astfel și-au arătat iubirea și unirea cu Dumnezeu, Sfinții Apostoli și marii ierarhi ai Bisericii: Sfântul Nicolae, Sfântul Vasile, Sfântul Ioan Gură de Aur și ceilalți sfinți mari ai creștinătății.

În cartea Facerii se spune că omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27), nu a dobitoacelor (cum țin morțiș unii învățați). Proorocul Moise apare în fața lui Faraon ca un Dumnezeu (Ieșire 7, 1). În cartea Psalmilor este scris: „Sunteți dumnezei, toți sunteți fiii Celui de sus, iar voi ca niște oameni muriți și cădeți ca oricare dintre stăpânitori!” (Psalmul 81, 6-7). De aici se vede limpede că prin obârșia sa, prin demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu, și prin menirea sa, omul este un mic dumnezeu, chipul lui Dumnezeu, chip slăbit, întunecat și căzut prin păcătuire.