Probleme, riscuri și avantaje ale unificării monetare europene

INTRODUCERE

Având în vedere rolul pe care îl deţine moneda unică europeană EURO în cadrul ţărilor din Zona EURO, dar şi în cadrul ţărilor care nu fac parte din Zona EURO, am considerat oportună şi de strictă actualitate abordarea în cadrul acestei lucrări de licenţă a avantajelor, dezavantajelor şi riscurilor unificării monetare, respectiv efectele introducerii EURO asupra mediilor de afaceri, persoanelor fizice şi juridice, efectele introducerii EURO asupra ţărilor membre ale Uniunii Europene – cazul României.

Mi-am exprimat opţiunea pentru această temă din dorinţa de a analiza în amănunt istoricul, etapele realizării Uniunii Monetare, cadrul legal al introducerii EURO, criteriile de convergenţă economică (nominală) pe care fiecare ţară din Uniunea Europeană, care doreşte să treacă la moneda unică europeană, trebuie să le îndeplinească. Tot în această lucrare am analizat şi instituţiile abilitate să supravegheze moneda unică, şi anume Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), care stabilea şi politica monetară.

Lucrarea oferă un „bagaj” important de informaţii cu privire la elementele, termenii, conceptele de natură teoretică, legală care au stat la baza Uniunii Monetare Europene şi a monedei EURO.

Cele două capitole ale acestei lucrări au în vedere teoria integrării monetare europene şi Uniunea Monetară; şi implicaţiile introducerii EURO asupra relaţiilor valutare internaţionale. Legătura dintre aceste două capitole este una de la întreg la parte, deoarece fără existenţa Uniunii Monetare nu era posibilă nici adoptarea monedei unice europene de către ţările membre ale Uniunii Europene.

Am considerat oportună începerea studiului despre adoptarea monedei unice EURO şi impactul acesteia asupra economiei româneşti de la istoria şi etapele realizării Uniunii Monetare, de la adoptarea şi funcţionarea EURO punând accent pe utilizarea EURO în tranzacţiile valutare internaţionale. De asemenea, pentru trecerea la moneda EURO România trebuie să îndeplinească criteriile de convergenţă economică (nominală).

Evaluarea impactului EURO asupra economiei româneşti este prezentată prin prisma avantajelor şi riscurilor ce decurg din introducerea monedei unice EURO. Importanţa adoptării monedei unice EURO de către România are efecte directe asupra persoanelor fizice, dar şi asupra întreprinderilor, de la cele mai mici la cele mai mari.

În capitolul I - „Teoria integrării monetare europene şi Uniunea Monetară” - sunt prezentate elemente de natură teoretică, elemente care reprezintă primele „cărămizi” puse pentru introducerea monedei unice EURO în ţările membre ale Uniunii Europene. În capitolul II – „Implicaţiile introducerii EURO asupra relaţiilor valutare internaţionale”- este scos în evidenţă studiul de caz cu privire la situaţia României, care şi-a manifestat dorinţa de a adopta moneda EURO.

În această lucrare sunt de reţinut avantajele, dezavantajele, precum şi riscurile introducerii monedei EURO, monedă care se află supravegherea Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Lipsa accesului la informaţie de către persoanele fizice îngreunează sau chiar face imposibilă dobândirea a cel puţin câtorva elemente de bază cu privire la introducerea monedei unice europene de către aceştia. Ar trebui ca datele să nu mai fie aşa de confidenţiale pentru ca oamenii să audă şi să înţeleagă avantajele şi dezavantajele pe care le aduce introducerea monedei EURO. Introducerea monedei unice EURO este pasul viitor necesar pentru ca România să urmeze sau chiar să ajungă din urmă din punct de vedere economic, politic şi social celelalte 16 ţări membre ale U.M.

1. TEORIA INTEGRĂRII MONETARE EUROPENE ŞI UNIUNEA MONETARĂ EUROPEANĂ

1.1 Teoria integrării monetare europene

1.1.1 Teoria, istoricul şi etapele realizării Uniunii Monetare

Această teorie statuează pasul următor care trebuie efectuat după realizarea uniunii vamale. În concepţia Tratatului de la Roma, Uniunea Economică şi Monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi o convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a unei monede unice.

Dacă până în anul 1970 nu s-au întreprins măsuri pe linia realizării Uniunii Monetare, deteriorarea situaţiei monetare pe plan internaţional, precum şi măsurile luate de S.U.A. pe linia întăririi dolarului pe piaţa internaţională, au relansat discuţiile ţărilor comunitare pentru integrarea monetară în cadrul comunităţii prin stabilirea unei identităţi monetare proprii în raport cu dolarul. În acest sens, Acordul de la Washington din anul 1971 restabilea o oarecare ordine în relaţiile monetare dintre dolar şi monedele europene, fixând noi raporturi privind ratele de schimb, sub formă de parităţi. S-a convenit ca monedele ţărilor din Comunitatea Europeană să oscileze în jurul marjei de 2,25% peste şi sub paritatea dolarului, faţă de 9% cât era în acel moment, prin crearea aşa numitului şarpe monetar, prin care ţările membre au decis să aplice pentru monedele lor aceeaşi marjă ca şi pentru dolar, ceea ce limita posibilităţile de fluctuaţie . În general, se considera că acest acord a pus capăt, parţial, crizei sistemului monetar internaţional însă, deteriorarea continuă a situaţiei economice pe plan internaţional făcea tot mai necesară stabilirea coeziunii şi a ordinii monetare în cadrul Comunităţii Europene, prin prezentarea poziţiei faţă de dolar, atât în privinţa mecanismului de schimb, rata fixă sau flotantă, cât şi în privinţa funcţionării acestei monede în reglementările comunitare. Sistemul cursurilor flotante oferă un avantaj: acela de a elimina speculaţia faţă de risc, întrucât cursurile la vedere sau la termen nu mai sunt garantate prin intervenţia Băncii Centrale.

Ulterior, acordurile semnate în ianuarie 1976 la Kingston, în Jamaica, restabileau un oarecare echilibru internaţional. Acordurile legalizau practicile instaurate, pe toate pieţele de schimb, dreptul ţărilor de a lăsa moneda lor să floteze liber şi posibilitatea oferită acestora de a-şi alege fixarea valorii monedelor lor în raport cu alte devize.

Primul pas spre coordonarea cooperării monetare a fost făcut prin punerea în aplicare a propunerilor pe care instituţiile comunitare le-au formulat, în cuprinsul unui Memorandum, cunoscut sub numele de Planul Barre (1969), plan care a constituit punctul de plecare al Uniunii Monetare şi al cărui obiectiv urma să fie realizat în deceniul opt, prin realizarea unui transfer progresiv al principalelor politici economice de la nivel naţional pe plan comunitar. Tot pe linia definirii strategiei monetare comune reţine atenţia şi Planul Werner (1971) care prevedea realizarea într-o perioadă de zece ani, în două etape, a unei uniuni economice şi monetare, având ca obiective: asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi a capitalului; asigurarea convertibilităţii depline a monedelor ţărilor membre; eliminarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare; introducerea unei monede unice.