Procedura Succesorală Notarială

CPITOLUL 1

IMPORTANŢA ŞI PRINCIPIILE PROCEDURII SUCCESORALE NOTARIALE

1.1. IMPORTANŢA PROCEDURII SUCCESORALE NOTARIALE

Procedura succesorală notarială este calea prin care se transmite patrimoniul unei persoanei decedate către una sau mai multe persoane din viaţă. Această cale înţeleasă ca un ansamblul de reguli procedurale sau materiale ce trebuie urmate pentru a se realiza transmisiunea patrimonială nu este deloc simplă ci mai degrabă un caracter complex poate sunt cele mai complexe reguli prin care se realizează, transmisiunea şi respectiv dobândirea proprietăţi , ştiut fiind că succesiunea este , în mod esenţial un mod de dobândire a proprietăţii, potrivit art. 644 C. civ.

Având un caracter destul de complex , sediul materie îl vom găsi atât în codul civil –art. 650-799 , art. 800- 941 ( în special parte referitoare la testamente dar şi în legi cu caracter special cum ar fi Legea nr.36din 1995 ( lege care reglementează activitatea notarială . Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi , aprobat prin O.M.J .nr. 710 c din 1995 , Codul de procedură civilă art. 14. Toate aceste dispoziţii legale prezentarea nefiind limitativă au ca scop dispoziţiile cuprinse în art. 44 a Constituţie României , referitoare la dreptul de moştenire.

1.2. NATURA PROCEDURII SUCCESORALE NOTARIALE

În literatura juridică există unitate de vederi în sensul de a considera procedura succesorală notarială ca fiind o procedură necontencioasă. Caracterul necontencios decurge în principal din faptul că întreaga procedură ce se desfăşoară în faţa notarului are la bază acordul intervenit între moştenitori aşa cum se arată în continuare. Atunci când între moştenitori intervine dezacordul cu privire la anumite probleme ce se supun dezbaterii şi care vizează fie vizează fie numărul şi calitatea moştenitorilor , fie compunerea masei succesorale sau competenţa teritorială a notarului etc. notarul este obligat să suspende procedura succesorală în termenul art. 78 lit. b. din Legea nr. 36 din 1995 şi să îndrume muncitori spre a-şi clarifica problemele litigioase pe calea proceduri civile.

Pe lângă caracterul necontencios remarcăm şi caracterul alternativ al procedurii succesorale notariale. Deşi nu este consacrat expres de lege, caracterul alternativ al acestei proceduri a fost recunoscut de doctrină , iar în prezent, acesta se deduce din interpretarea unor dispoziţii legale în materie (a se vedea, dispoziţiile cuprinse în art. 78 alin. (I) l,t e) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora procedura succesorală notarial se suspendă în cazul în care moştenitori. prezintă dovadă că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor). De altfel, nici o dispoziţie a legii nu împiedică părţile să se adreseze în mod direct instanţei judecătoreşti, mai ales atunci când cunosc ab imho, că există neînţelegeri vizând dezbaterea succesiunii în general

În practică, această competenţă alternativă a notărilor şi a instanţelor judecătoreşti în privinţa procedurii succesorale determină, nu de puţine ori, un regim juridic diferit al modului prin care se finalizează procedura - prin certificat de moştenitor sau prin hotărâre judecătorească.

Ar fi necesar, în opinia noastră (şi fără a fi susceptibil de pledoarie pro domo) că instanţele de judecată să devină competenţe pentru a judecă moşteniri, numai în ipoteză în care există în mod real (şi nu simulat) causa lids, neînţelegeri pe care moştenitorii prezumtivi le pot dovedi în mod real în faţă instanţei. În caz contrar, neexistând în mod real divergenţe între moştenitori, sau dacă aceste „divergente" sunt create în mod artificial, doar pentru a atrage competenţa instanţelor de judecată, acestea ar trebui să îşi decline competenţa în favoarea notarului competent, pentru a se stabili drepturile la moştenire pe calea procedurii necontencioase. Desigur, propunerea noastră vizează modificarea nu numai a Legii nr. 36/1995, art. 78, dar şi a Codului de procedura civilă în sensul de a se recunoaşte competenţa instanţelor judecătoreşti pentru soluţionarea cauzelor succesorale numai în situaţii de excepţie, când notarul sesizat constată în urmă administrare de probe şi a discuţiilor purtate cu părţile implicate, că există motive reciproce de contestaţii, ireconciliabile, şi care nu pot fi soluţionate pe altă cale decât prin proces. Dar ce interes ar avea părţile de a se adresă pentru soluţionarea unei moşteniri direct instanţei judecătoreşti, în condiţiile în care este de notorietate faptul că procedura contencioasă este, cel mai adesea, greoaie. Unul din posibilele motive ar fi eficienţă financiară, motiv care, nu ar fi de neglijat. Recurgerea la calea contencioasă este aparent mai ieftină decât cea la procedura necontencioasa, şi această datorită regulilor fiscale (modalităţi de taxare) diferite aplicabile celor două proceduri. Avantajele proceduri contencioase sunt doar aparenţe. Aşa cum se va arata ulterior, procedura

contencioasă nu este asigurată, pe deplin, asupra riscului promovării mai multor dosare succesorale la instanţe diferite privind acelaşi defunct, persistând riscul pronunţării unor hotărâri, contradictorii, situaţie eliminată de către procedura necontencioasa, prin introducerea evidenţelor INFONOT.

Încercând să conchidem, apreciem că procedura succesorală ar trebui să fie în competenţa generală şi exclusivă a notărilor, şi doar pe cale de excepţie, atunci când notarul legal sesizat constată că sunt neînţelegeri între moştenitori pe care el însuşi nu reuşeşte să le soluţioneze, va suspendă procedura şi va îndruma părţile să recurgă la calea contencioasă. De altfel, opinia exprimată se încadrează în tendinţa europeană generală de a degreva activitatea instanţelor judecătoreşti de orice activităţi care nu intră în mod necesar în competenţă lor, soluţionarea unor probleme potenţial litigioase intrând şi în competenţă altor organe (de exemplu - notarii, prin instituţia medierii etc.).

Deşi competenţă notărilor şi a instanţelor judecătoreşti în procedură succesorală este de lege faţă alternative, apreciem că sesizarea uneia dintre cele două entităţi deopotrivă competenţe nu face imposibilă revenirea şi sesizarea celeilalte entităţi. Este tot o manifestare a disponibilităţii părţilor în materie contencioasă sau necontencioasa.